pagina in constructie

Organizare socială

Brebii sunt animale foarte sociale, care trăiesc în grupuri de familie, în şi în jurul apelor dulci. Ei sunt o parte foarte importantă a mediului acvatic şi sunt consideraţi specie "cheie", datorită beneficiilor aduse altor specii şi a habitatelor pe care le creează.
Brebul este un animal amfibiu care locuieşte în vecinătatea corpurilor de apă şi cursurilor de apă. Fiecare familie protejează zona sa şi resursele de hrană. Fiecare membru al familiei marchează zona (marginile teritoriului). Substanţele de marcaj reprezintă informaţia prin intermediul căreia familia care ocupă teritoriul marcat, avertizează vecinii şi/sau indivizii „flotanţi” că teritoriul este deja ocupat, şi că zona este deja locuită.
Perechile încep să se formeze în luna ianuarie. Primăvara, în general, după vârsta de doi ani, brebii tineri migrează căutându-şi propriul teritoriu pentru constituirea de noi colonii (Filipaşcu, 1969).
Fiind animale monogame, prezenţa unor adulţi cu funcţii hormonale normale poate fi suficient pentru a inhiba reproducerea suplimentară în grupul de familie (Bau, 2001).
Castorul eurasiatic (Castor fiber), trăieşte în grupuri de familie care-şi apără teritoriul faţă de ceilalţi conspecifici (Nolet & Rosell, 1994). Indivizii unei familii (colonie) îşi apără teritoriile, construiesc baraje şi adăposturi. De asemenea masculii adulţi prezintă un grad relativ ridicat de îngrijire parentală directă şi indirectă, tineretul având o perioadă prelungită de maturare (Rosell, 2002; Rosell & Thomsen, 2006).
Sunt foarte teritoriali şi trăiesc în grupuri familiale, în principal având ca habitat ape dulci stătătoare, râuri şi pâraie lent curgătoare.
Modelul obişnuit pentru juvenilii de doi ani implică părăsirea coloniei în care s-au născut, primăvara târziu. Prin plecarea lor, tinerii uşurează presiunea asupra rezervelor de hrană locale şi reduc riscurile de endogamie (Hatler & Beal, 2003). 
Într-o populaţie stabilită într-un teritoriu propriu, muşcăturile altor brebi pot fi o cauză majoră a decesului, în special juvenili şi subadulţi în timpul fazei de dispersare. În cazul în care costurile de dispersie sunt ridicate, philopatria natală (tendinţa indivizilor de a reveni sau a rămâne în locul unde s-au născut) poate fi o strategie viabilă în îmbunătăţirea succesului recrutării puilor unui proprietar de teritoriu, permiţând puilor un loc sigur, de unde să găsească un loc vacant pentru reproducere. În plus, investiţii mari în activităţi de construire (adăposturi, şanţuri şi baraje), în anumite habitate pot contribui în continuare la sociabilitatea brebilor (Campbell et al, 2005).
Populaţiile cu densitate mare pot, de asemenea, creşte incidenţa bolilor şi a luptelor, cu vătămările asociate (Hatler & Beal, 2003).

Dimensiunea coloniei
Brebul fiind o specie semiacvatică, vieţuieşte în apropierea apei. Brebii trăiesc în colonii mici sau grupuri de familie, de obicei constând dintr-o pereche de adulţi şi una sau două generaţii de pui (Bau, 2001). De exemplu, toamna, o colonie de nouă brebi ar putea consta din perechea adultă, trei tineri şi patru pui. Astfel de colonii ar putea menţine mai multe adăposturi şi mai multe baraje (Hatler & Beal, 2003). Grupul familial este format dintr-o pereche de adulţi reproducători, descendenţii lor în vârstă de un an, precum şi tineri din anul curent. De multe ori se găsesc – ca membri ai familiei – subadulţi în jurul vârstei de doi ani (Campbell et al, 2005). Perechea formată poate dura mai mult de şapte de ani. Sunt menţionate cazuri de brebi care pierzându-şi partenerul au rămas în teritoriul ocupat deja până când au găsit un nou partener (Bau, 2001). Alte teritorii au doar un singur individ sau o pereche. Brebii singuratici, care pot fi de ambele sexe, sunt cele mai de multe ori unicii supravieţuitorii ai unei foste colonii. Perechile sunt de obicei animalele tinere nou-dispersate (masculi şi femele) (Hatler & Beal, 2003).
Populaţiile de brebi variază semnificativ atât ca mărime a grupului cât şi ca dimensiune a teritoriului (Nolet & Rosell 1994). O lungimea medie a unui teritoriu este de 1,7 kilometri (Vorel, 2008).
A fost calculată o medie generală a valorii pentru dimensiunea coloniei de 3,8 indivizi pentru castorul eurasiatic. Mărimea coloniei este mai mică la populaţiile nou înfiinţate, în habitate sărace, şi în populaţiile exploatate (Collen & Gibson, 2001).
Densitatea coloniei este influenţată în mare măsură de calitatea habitatului. Atunci când brebii au fost eliberaţi secvenţial într-o zonă neocupată anterior în Olanda, ei s-au stabilit succesiv în habitatul optim, după care au ocupat habitatul deficitar, şi apoi au devenit “flotanţi” (Nolet & Rosell, 1994). Acest model a fost considerat ca fiind dovada că comportamentul teritorial a limitat densitatea. În Rusia, a fost sugerat faptul că în habitat optim se găsesc 1,5 colonii / km de mal al râului, în habitat relativ bun se află 0,5 colonii / km de mal şi 0,1 colonii / km ar putea fi aşteptat să se găsească în habitat mediocru. Diferenţele au fost legate de gradienţi, caracteristicile fizice ale malului râului, precum şi de vegetaţia acvatică şi ripariană (Collen & Gibson, 2001).