site in constructie

Mortalitate, prădători şi boli

Mortalitate
Spre deosebire de multe alte mamifere, în special faţă de alte rozătoare, populaţiile de brebi sunt caracterizate prin natalitate relativ scăzută, o mortalitate scăzută a tinerilor, dezvoltare prelungită a comportamentului, lungă îngrijire parentală, şi longevitate în rândul adulţilor (Baker & Hill, 2003).
Mortalitatea post natală a populaţiilor rezidente de breb ocupă un important în ceea ce priveşte pierderile totale şi este cuprinsă între 4 şi 38 % (Ionescu, 2006). Mortalitatea exclusiv pentru adulţi (mai mari de 2,5 ani) poate ajunge până la 40% (Rushton et al, 2002). Modelul de vârstă a mortalităţii specifice pare să demonstreze că mortalitatea în timpul primului an este minimă, datorită protecţiei puilor în cadrul coloniei-mamă. În timpul anului al doilea de viaţă mortalitatea este variabilă, în funcţie de tinerii de un an care rătăcesc mai departe de adăpostul-matern, unii dintre ei dispersând. Aceştia sunt încă suficient de mici (9-13 kg), ca să fie victime facile pentru prădători. Mortalitatea în timpul următorilor doi ani, de asemenea este de aproximativ 40% după ce brebii dispersează, localizează teritorii adecvate, şi continuă creşterea masei corporale. După încheierea creşterii organismului, mortalitatea este de aproximativ 20% pentru brebii în vârstă de 4,5-10,5 ani, crescând ulterior (Payne, 1989).
Brebii rezidenţi sunt sub presiunea permanentă a mediului înconjurător, în cazul în care există o populaţie prea densă. Datorită acestei stres şi a scăderii treptate a produselor alimentare de bază, greutatea corporală a indivizilor şi numărul de tineri supravieţuitori scade, iar rata îmbolnăvirilor şi a mortalităţii creşte. Rezultatul constă în reducerea dimensiunii populaţiei.

Factori ai mortalităţii:
Factorii naturali - 18,9% - sunt foarte diverşi şi diferă de la caz la caz. Cauzele morţii: tuberculoză, septicemie provocată de Escherichia coli, ierni foarte grele cu îngheţuri puternice care duc la moarte prin înfometare, inundaţii care odată cu curentul foarte puternic de apă aduc arbori şi pietre, prădători naturali (ex: vidra - Lutra lutra - prădează brebii tineri) (Ionescu, 2006). Dintre alte cauze (ex: fractură de claviculă) mai poate fi menţionată concurenţa interspecifică şi luptele între masculi ce pot provoca moartea în special în populaţii dense (Charrin, 2004).
Doborârea copacilor pare a fi un eveniment ciudat, totuşi nu se consideră a fi un factor de mortalitate semnificativ, deşi apare rareori, cu aceeaşi regularitate în populaţiile de castori atât în Europa cât şi în America de Nord (Kile & Rossel, 1996).
În zonele nordice, factorii climatici sunt deosebit de importanţi pentru brebi, putând afecta colonii întregi. Temperaturile scăzute înpreună cu ninsorile slabe pot creşte necesităţile energetice ale brebilor privând adăposturile de stratul izolator de zăpadă. Gheaţa care devine prea groasă în iazurile brebilor poate reţine rezervele de produse alimentare. În aceste condiţii aspre, brebii fie vor muri de foame, fie vor dezgropa hrana, însă ratele de supravieţuire sunt mici pentru brebii care sunt forţaţi să-şi caute hrana deasupra gheţii. Topirea zăpezilor la sfârşitul iernii şi primăvara care ridică nivelul apelor poate inunda coloniile la un moment când nu au posibilitatea de a pleca nicăieri altundeva. Acest fapt uneori duce la înec în masă sau la deplasări în zone în care brebii sunt mai vulnerabili la prădare. În plus, rapida rupere a gheţurilor primăvara, poate fi însoţită de o acţiune violentă de măcinare a gheţii, care pot distruge rezervele alimentare şi adăposturile şi, uneori şi brebii.
Brebii mor şi din alte cauze naturale. Aceştia sunt, uneori, ucişi de răni provocate de alţi brebi în conflicte teritoriale. Prădătorii naturali, trebuie luaţi în considerare în ceea ce priveşte mortalitatea în cazul unor populaţii de breb, dar presiunea prădării nu s-a schimbat probabil în decursul ultimilor ani (Nolte et al, 2003). Brebii sunt cel mai vulnerabili la prădare în stadiile avansate de ocupare colonială, atunci când aceştia sunt în căutarea hranei departe de apă, şi/sau deasupra gheţii în timpul iernii. Acest din urmă motiv, poate să apară din cauza unor factori climatici care împiedică sau întrerup construcţia rezervelor de produse alimentare toamna, din cauza condiţiilor de iarnă care fac rezerva inaccesibilă, sau pentru că rezerva alimentară a fost iniţial inadecvată datorită condiţiilor locale de declin al habitatului. Puii sunt relativ în siguranţă, în colonia parentală. Juvenilii sunt vulnerabile la animale de pradă în timpul dispersiei şi în primul an de viaţă pe cont propriu, dar suferă rate de prădare relativ mici câţiva ani după aceea.
Brebii nu par a fi deosebit de sensibili la pierderi mari cauzate de paraziţi sau de boală. Cu toate acestea, există înregistrări de focare pe scară largă a tularemiei, o boală fatală pentru brebi, care atacă ficatul, splina, plămânii şi ganglionii limfatici, şi este de obicei asociată cu stresul suprapopulării. Tularemia poate fi, de asemenea, transmisă la om, ocazional, cauzând moarte.
Viermii intestinali paraziţi s-au dovedit a afecta rata de creştere, fecunditate, şi probabilitatea de mortalitate ale gazdelor (Rosell & Sanda, 2006).
De obicei, o infecţie nu provoacă nici un efect notabil asupra unui breb individual, dar ocazional, focarelor epizootice pot cauza mortalitate în masă (Baker & Hill, 2003; Boyle & Owens, 2007).
Factori antropici: accidentele rutiere sunt o cauză importantă a mortalităţii în cazul unor populaţii; braconajul inclusiv prinderea în plasele de pescuit, dar fără o pondere prea mare (Ionescu, 2006).
Utilizarea antropică a terenurilor care fragmentează habitatul brebilor prin impunerea de bariere în calea circulaţiei brebilor poate creşte mortalitatea exemplarelor care dispersează şi să reducă distribuţia şi abundenţa brebilor în aceste zone (Boyle & Owens, 2007).
În cazul brebilor introduşi în Biesbosch (Olanda), bolile infecţioase, în special yersinioza(Yersinia pseudotuberculosis) şi leptospiroza (Leptospira icterohemoragiae), au constituit 50% din rata mortalităţii. În Biesbosch, brebii au fost introduşi în mod succesiv timp de patru ani şi acest lucru se crede că a dus la un mare număr de conflicte teritoriale. Conflictele teritoriale se adaugă la stresul de a fi eliberaţi într-un habitat nefamiliar. Acest lucru se presupune că a dus la mai multe cazuri de boli infecţioase (Bau, 2001).
Supravieţuirea brebilor relocaţi poate depinde de caracterul adecvat al habitatului disponibil, de calendarul de eliberare (sfârşitul verii în zone care îngheaţă iarna, pentru a avea timp să stabilească iazuri şi rezerve alimentare), de sex, de vârstă,  de compoziţia şi numărul de exemplare eliberate (unităţi familiale întregi pot îmbunătăţi succesul colonizării), de prădare şi boli. Menţinerea brebilor într-un loc răcoros, cu mediu umed, furnizarea de produse alimentare adecvate şi de apă, precum şi minimizarea perioadei de captivitate ar trebui să îmbunătăţească supravieţuirea după eliberare (Baker & Hill, 2003).
Măsurile de control ale stricăciunilor pot reduce substanţial populaţiile de breb în anumite zone prin intermediul mortalităţii directe, a supravieţuirii reduse pentru brebii care iernează sau pentru cei care dispersează forţat pentru a găsi noi teritorii, prin reproducere scăzută, prin despărţirea perechii sau întreruperea reproducerii şi creşterii puilor (Boyle & Owens, 2007).
Mortalitatea naturală în populaţiile exploatate variază între 0 şi 24%, în funcţie de intensitatea recoltării. Mortalitatea specifică recoltării pare să se compenseze cu mortalitatea naturală. Mortalitatea naturală este impusă prin prădare limitată, tularemie, înfometare şi dispute intraspecifice (Payne, 1989).
Populaţiile exploatate de breb au densitate mai mică decât populaţiile nerecoltate. Reproducerea, evident, poate înlocui mortalitatea anuală de 30%.
Dispersia, atunci când nivelul apei este ridicat permite brebilor să ajungă la zonele care nu sunt accesibile în perioadele cu ape mici, şi probabil scade rata de mortalitate prin evitarea prădătorilor (Boyle & Owens, 2007).
Pentru tineri, atingerea dimensiunii adulţilor este un factor pozitiv, chiar dacă mortalitatea în rândul puilor este scăzută (Charrin, 2004).
Rata scăzută a sarcinii la exemplare în vârstă de 2,5 şi 3,5 ani este în concordanţă cu rezerva de energie destinată la creşterea masei corporale (Payne, 1989).
În unele populaţii, raportul sexelor favorizează femelele în vârstă, posibil datorită creşterii mortalităţii în rândul masculilor, datorită concurenţei intraspecifice (Boyle & Owens, 2007). Mortalitatea anuală totală este similară pentru ambele sexe (Payne, 1989).
Există un nivel insuportabil de mortalitate la animalele eliberate ca urmare a persecuţiei, intervenţiei omului sau a mortalităţii naturale atribuite procedurilor de introducere.
Dincolo de limita distanţei impusă de teritorialitate, densitatea populaţiei de brebi este controlată de exploatarea umană (vânătoare cu capcane), variaţiile în evenimentele mortalităţii naturale, cum ar fi prădare sau epizootii, distribuţia de habitat adecvat, precum şi durata de timp locuit în raport cu resursele disponibile (o colonie poate epuiza resursele alimentare în timp de 10-20 de ani, colonizând apoi un nou areal) (Boyle & Owens, 2007).

Patologia brebului - boli şi paraziţi
Parazitismul la brebi este de o importanţă minoră. Endoparaziţii includ nematozi intestinali şi viermi de gălbează. Ectoparaziţii includ căpuşe, lipitori, şi cărăbuşi. Brebii pot servi drept gazde pentru parazitul intestinal Giardia lamblia, care poate afecta oamenii şi animalele domestice (Boyle & Owens, 2007).
Brebii pot purta bacterii coliforme fecale, iar temperatura crescută a apei în zone îndiguite poate îmbunătăţi condiţiile de dezvoltare a coliformilor intestinali şi non-intestinali (Boyle & Owens, 2007).
Cea mai frecventă cauză de deces a brebilor este înecul şi înfometarea. Cele mai multe cazuri de înec se datorează blocării în uneltele de pescuit de diferite tipuri. Înfometarea este cel mai adesea observată primăvara, în anul 2-3 de viaţă. Tinerii care tocmai au părăsit colonia parentală, nu au experienţa de a aduna suficientă hrană pentru perioada de iarnă lungă (Mörner,1999).
Boli infecţioase, cu etiologii diverse, inclusiv Staphylococcus, Corynebacterium şi Yersinia pseudotuberculosis au fost raportate la 21% din animale. Infecţiile subclinice cu Francisella tularensis par să fie comune la breb în Suedia. În Finlanda tularemia nu este observată la brebul european, dar ocazional a fost observată la brebul canadian (Castor canadensis). Boli infecţioase, cum ar fi yersinioza şi leptospiroza au fost raportate ca fiind principalele cauze de mortalitate în cazul a 43 de brebi translocaţi din Germania în Olanda, dar nici un caz de adiaspiramycoză nu a fost observat (Mörner,1999).
O infecţie cu o micoză rară - Chrysosporium parvum - a fost diagnosticată în cazul unui breb (Castor fiber), împuşcat în nordul Suediei. Organismul animalului a fost într-o stare normală, nefiind observat nici un semn de boală (Mörner,1999). După autopsie, s-au observat în plămâni un număr mare de noduli, până la 5 mm diametru. Un număr mare de adiaspori au fost observaţi în interstiţiul plămânilor şi în nodulii limfatici mediastinali. O reacţie inflamatorie cronică dominată de leucocitele mononucleare şi celule gigant au fost observate în jurul sporilor. Acesta este primul raport de adiaspiromycoză (Chrysosporium parvum) la breb (Mörner,1999).
Două boli, care sunt relativ rare, dar cu toate acestea sunt prezente în jurul barajelor şi iazurilor sunt tularemia şi blastomycoza. Tularemia este de obicei asociată cu stresul de suprapopulare. Poate fi, de asemenea, transmisă la om, ocazional, cauzând moarte. O a treia boală, giardiaza, este mai comună, dar nu la fel de debilitantă ca primele două, parazitul fiind rezistent la clorinare.
Tularemia transmisă pe cale hidrică(acvatică), este o boală zoonotică cauzată de bacteria Francisella tularensis (tip B), care apare frecvent la mamifere, cum ar fi brebul şi bizamul (Ondatra zibethicus) şi, ocazional, devine epizootică. Tularemia de tip B, nu este fatală pentru oameni. Infecţii cu tularemie la brebi sunt de obicei subclinice, fără efecte vizibile asupra individului sau a populaţiei, dar ele pot fi fatale pentru brebi şi pot cauza mortalităţi în masă prin epizootii locale sau regionale. Tularemia la brebi, poate fi uneori depistată ca infecţie la rozătoarele terestre care elimină urină ori fecale în apă, sau mor în apă, care apoi găzduiesc bacteria F. tularensis. Rabia a fost documentată la brebi, dar se ştie puţin despre patogeneza sa sau epizootiologie (Baker & Hill, 2003).
Tularemia ("febra iepurelui") este contractată prin contactul direct al pielii umane, cu sângele sau ţesuturile infectate ale animalelor (bacteriile pot penetra pielea intactă). Simptomele includ dureri de cap, frisoane, vărsături, febră, dureri articulare, leziuni ale pielii, şi glande tumefiate.
Blastomycoza este o boală fungică a plămânilor contractată prin inspiraţia sporilor care sunt prezenţi în solul pădurilor. Un simptom al blastomycozei este o tuse persistentă ca în cazul pneumoniei.
O altă maladie a brebului - tuberculoza(Mycobacter tuberculosis) - este o boală care evoluează sporadic. Infectarea se produce în special pe cale alimentară având o formă digestivă. Rezistenţa acestor bacili este mare (Ionescu, 2006).
Riscul de transmitere a bolilor pe cale acvatică, cum ar fi giardia (febra-castorului) creşte atunci când brebii sunt supra-abundenţi. Giardiaza este o boală intestinală care cauzează diaree cronică. Aceasta este contractată de om prin ingerarea de alimente sau a apei contaminate cu excremente de mamifere mari ca: oameni, câini, pisici, căprioare şi brebi. Aceasta apare în apa iazurilor brebilor, din cauza concentraţiei animalelor de acolo. Iazurile brebilor pot dezvolta zone de reproducere pentru ţânţari sau organisme purtătoare de boli, cum ar fi Giardia lamblia (Boyle & Owens, 2007).
Coccidiozele sunt produse de protozoare (sporozoare - familia Eimeridae), care sunt paraziţi intracelulari la nivelul endoteliului intestinal şi al canaliculului biliar. Eimeria stidae produce forma hepatică, iar Eimeria perforans produce forma intestinală. Uneori, la unele exemplare se pot întâlni ambele cazuri de coccidioză. Coccidiozele afectează mai ales tineretul pentru care prognosticul este grav. Se transmite pe cale digestivă, fiind strâns condiţionată de perioadele când hrana este deficitară (Ionescu, 2006).
Cryptosporidium spp. sunt paraziţi coccidieni care cauzează infecţii intestinale la o gamă largă de mamifere, inclusiv omul. Oocişti de Cryprosporidium sunt frecvent izolaţi din surse de apă de suprafaţă în Norvegia, dar numărul de cazuri umane raportate, de criptosporidioză, este scăzut. Parazitul este extrem de rezistent la clorinare. Infecţii cu Cryptosporidium la breb au fost raportate în Polonia (Rosell et al, 2001).
Cele mai comune boli găsite la Castor fiber sunt diferite tipuri de infecţii ale tractului intestinal, de exemplu, gălbeaza brebului - Paramphistomum castori, paraziţi şi pseudo tuberculoză. A fost raportate nivelurile mari de paraziţi Stichorchis subtriquetrus şi Travassosius rufus - amândoi helminţi. Brebul pare a fi rezistent într-o anumită măsură la tularemie (Bau, 2001).
Salmonella poate infecta o gamă largă de mamifere sălbatice, domestice şi păsări, care pot acţiona şi ca purtători. Salmonella spp., de asemenea, au fost izolate de la brebi în Germania şi Rusia (Rosell et al, 2001).
Nematodoze: Strongiloides myopotami este o helmintoză a tubului digestiv însoţită uneori de iritaţii ale tegumentului dar, de cele mai multe ori nu are manifestări clinice; destul de rar apare la brebi echinococoza, dată de forma larvară a lui Echinococcus granulosus (Ionescu, 2006).
Infecţia cu stadiul larvar de cestode parazite - Echinococcus multilocularis - a fost diagnosticat în cazul unui breb (Castor fiber), în Elveţia centrală. Animalul a căzut victimă unui accident rutier. De asemenea şi acest exemplar a avut o stare normală a organismului şi nici un semn de boală nu a fost observat. La necropsie, mai multe structuri chistice de până la 1 cm în diametru au fost găsite în ficat, adiacente hilusului (Janovsky et al, 2002).
Dintre parazitozele externe (ectoparazitoze) ale brebului amintim: paraziţi externi specifici cum ar fi căpuşa (Ixodes sp.) şi Platypsyllus castoris - un mic coleopter din familia Leptinidae - parazit de adăpost ce poate fi un vector pentru agenţii patogeni ai bolilor infecţioase (Ionescu, 2006).
Pneumonia ese manifestă prin inflamaţia pulmonului, a căilor respiratorii sau a  unor organe adiacente, datorită unor microorganisme saprofite sau alţi agenţi microbieni, care pot deveni patogeni în anumite condiţii favorabile dezvoltării peste măsură a acestora (Ionescu, 2006).
Dintre aceste boli, pseudo-tuberculoza - Yersinia pseudotuberculosis - este cea mai frecvent citată sau întâlnită.
În cazul proceselor de introducere, stresul în timpul manipulării poate creşte riscul de boală după eliberare. Vaccinarea împotriva agenţilor patogeni, probabil, şi atenţia pentru igiena animalelor înainte de eliberare poate reduce mortalitatea (Baker & Hill, 2003). Conflictele teritoriale se adaugă la stresul de a fi eliberaţi într-un habitat nefamiliar. Acest lucru se presupune că a dus în mai multe cazuri la boli infecţioase (Bau, 2001).
Alţi factori dependenţi de densitate, cum ar fi vremea, paraziţii şi bolile, par să aibă numai efecte minore asupra populaţiilor de breb. Epidemii de tularemie şi alte infecţii bacteriene s-au constatat în rândul populaţiilor extrem de dense (Slough & Sadlier, 1977).
Rahitismul (Osteomalacia tineretului) reprezintă o distrofie malacică, hiperplazică, manifestată prin nemineralizare şi deformare a oaselor, întârzieri în creştere. Cauzele sunt multiple: aport insuficient de vitamine şi/sau minerale, lipsa bilei(fosfatazei), înţărcare timpurie, etc. (Ionescu, 2006).
În prezent, duşmanii cei mai mari ai brebului sunt oamenii şi bolile. În Olanda, 30% dintre cauzele de deces s-au datorat influenţei factorului uman iar 50% au fost cauzate de boli (Bau, 2001).
Riscul de transmitere a maladiilor de la aceste animale pare să nu fie mai mare decât în cazul altor mamifere sălbatice.