pagina in constructie

Locomoţie

Brebul este un animal ce este destul de greoi în mişcări când se află pe uscat, dar este foarte agil în mediul acvatic. De obicei, el nu se îndepărtează prea mult de apă. Este foarte bine adaptat în ceea ce priveşte modul său de viaţă preponderent în mediul acvatic, prin multiplele adaptări:

1. formă de torpilă (în apă),

2. botul, ochii şi urechile în acelaşi plan,

3. blana deasă şi impermeabilă,

4. propulsie cu ajutorul membrelor posterioare prevăzute cu membrană interdigitală (Jenkins & Busher, 1979) şi a cozii adaptate pentru înot.

După ce se nasc, la scurt timp brebii îşi pot coordona mişcările. După prima lună de viaţă, puii de brebi sunt capabili să se scufunde putând să manifeste comportamentul de alarmă - lovirea apei cu coada. Tot la vârsta de 4 săptămâni încep să se deplaseze prin salturi - galop, iar începând cu luna a doua de viaţă puiul poate petrece la fel de mult timp sub apă ca un individ adult. În prima perioadă de viaţă - după naştere - puii de breb înoată cu toate cele patru membre (Ionescu, 2006).      

Deplasare pe uscat
Pe uscat, mersul brebului este lent şi greoi, părând destul de „incomod”. Cu toate acestea, este capabil în caz de urgenţă, să facă salturi mici şi să fugă repede. În timpul mersului, coada este de obicei ridicată nelăsând urme vizibile pe sol sau zăpadă. Când se aşează pe picioarele din spate, brebul îşi pliază coada lateral pe lângă corp, de o parte ori de cealaltă a corpului, sau îşi aduce coada sub el (înspre înainte), stând pe ea şi folosind-o drept "masă" (fig. 20), postură observată şi în timpul procesului de caecotrofie. Brebii pot adopta şi o poziţie verticală, care le permite să-şi folosească membrele anterioare în diferite scopuri - altele decât deplasarea; în această postură coada este folosită drept cârjă. Uneori, femela îşi transportă puii pe coadă când se deplasează pe uscat (Lercari, 2004).
De obicei, brebii au mişcări încete ale membrelor. În caz de alarmă, brebii pot fugi - salturi pe toate membrele (Ionescu, 2006).
Brebii se pot deplasa şi „biped” (pe membrele posterioare), atunci când transportă diferite materiale sau când femelele îşi transportă puii (fig. 21). Deplasarea pe picioarele din spate este exercitată ori de câte ori brebul are nevoie ca membrele anterioare să fie folosite pentru săpat, la transportul (pe uscat sau înot) materialelor de construcţie a adăpostului, barajului, canalelor, la transportul puilor şi al hranei (Bau, 2001; Ionescu, 2006).

Pe uscat, brebul se deplasează cu spatele arcuit, târându-şi coada după el. De asemenea, când se află pe uscat şi se opreşte să asculte, de obicei stă pe picioarele din spate, folosind coada ca o contragreutate cu ajutorul căreia îşi menţine echilibrul (Radclyffe-Dugmore, 1914).
De obicei, brebul îşi foloseşte în mers toate cele patru picioare, dar poate merge şi în poziţie verticală - pe picioarele dinapoi, în această postură folosind de asemenea coada pentru menţinerea echilibrului (Bau, 2001). Coada brebilor mai poate servi şi ca suport, când animalul se ridică pe labele din spate pentru a doborî copaci sau ramuri.
Deşi partea posterioară a corpului este foarte dezvoltată, brebii aleargă greoi, acest lucru fiind unul din motivele pentru care brebii nu se îndepărtează de obicei, mai mult de 40-50 m de malul apei (Filipaşcu, 1969).
Brebii lasă o urmă caracteristică, în special în zăpada moale (Müller-Schwarze & Sun, 2003).

Transportul materialelor (pe uscat) 

Înotul
Brebul este adaptat mai mult la viaţa acvatică decât terestră, fiind considerat cea mai specializată specie de rozătoare la mediul acvatic. În apă, brebul poate străbate distanţe mult mai mari, decât pe uscat (Ionescu, 2006).
Brebii sunt foarte bine adaptaţi la modul de viaţă amfibiu, astfel că atunci când înoată, aceştia pot utiliza toate simţurile lor, fără a expune prea mult din corpul lor - doar capul şi o parte din partea de sus a trunchiului, în funcţie de viteza cu care porneşte (Radclyffe-Dugmore, 1914). Brebii îşi folosesc coada mare şi plată pentru a cârmi când înoată prin apă. Corpul brebului are formă de torpilă când înoată subacvatic, membranele interdigitale de mari dimensiuni la picioarele posterioare şi o blană formată din două straturi ajutându-l la propulsie respectiv asigurându-i un profil hidrodinamic. Tot ca adaptări la mediul acvatic sunt buzele păroase care se pliază înapoia incisivilor la intrarea în apă, epiglotisul intranazal şi o porţiune din limbă se ridică, astfel încât să nu permită intrarea apei în laringe şi trahee, astfel brebii putând roade sub apă, iar când se află la suprafaţa apei, pot respira normal pe nas, în timp ce gura este deschisă (Ionescu, 2006). O astfel de adaptare este necesară pentru construirea barajelor, a adăposturilor şi a colectării alimentelor.
Brebii înoată relativ lent, dar persistent. Sunt foarte buni scufundători şi pot înota cu o viteză de până la 2,1 metri pe secundă, parcurgând astfel sub apă până la 300 m. În mod obişnuit stau sub apă 5-6 minute, la nevoie putând rămâne timp de 15 minute (Filipaşcu, 1969). Brebul poate înota sub apă până la 800 m (Ionescu, 2006).
În timpul înotului, membrele anterioare sunt strânse la piept. Membrele posterioare puternice sunt folosite la propulsia în apă, cu ajutorul cărora brebii înoată la suprafaţa apei prin împingeri alternative - în cazul în care brebul este nederanjat, însă în caz de pericol, înotul este rapid, ambele picioare din spate fiind antrenate simultan, mişcările cozii se sincronizează cu mişcările picioarelor astfel încât, atunci când coada se mişcă în jos, picioarele sunt aduse în faţă (Bau, 2001; Filipaşcu, 1969). Atunci când înoată sub apă, picioarele dinapoi se mişcă împreună iar coada şi corpul fac mişcări ondulatorii în plan vertical. În timpul înotului pe fundul apei, picioarele posterioare sunt ţinute întinse înspre înapoi, mişcările organismului şi ale cozii creând forţa de înaintare (Bau, 2001).
Când brebii se află în apă, folosesc coada drept cârmă şi, într-o măsură limitată, ca mijloc de propulsie în principal la pornire şi la întoarceri bruşte. Stând pe loc la suprafaţa apei, coada poate fi vizibilă (Radclyffe-Dugmore, 1914). Înotul aproape de suprafaţă sau într-un loc îngust, este realizat de membrele posterioare îndreptate în spate, deplasarea făcându-se prin mişcarea corpului şi a cozii care funcţionează ca un elevator (Ionescu, 2006). Mişcarea cozii este, de obicei, în sus şi în jos, însă şi mişcările laterale sunt posibile, schimbările de direcţie realizându-se prin mişcări ale corpului şi prin deplasări ale părţii posterioare şi ale cozii (Bau, 2001; Ionescu, 2006).
În poziţie submersă, capul este menţinut mai jos sau în aceeaşi linie cu trupul, urechile, nările (cu excepţia cazului când le deschid uşor pentru a emite aerul viciat) şi anusul se închid (Radclyffe-Dugmore, 1914).
Ochiul brebului este echipat cu o a treia pleoapă - membrană nictitantă, care protejează ochiul sub apă şi oferă o vizibilitate bună în acelaşi timp.
Brebii se pot scufunda în linişte neperturbând suprafaţa apei, însă în caz de pericol lovesc puternic suprafaţa apei cu coada în momentul care precede scufundarea (Radclyffe-Dugmore, 1914). În penumbră, poate fi uşor confundat cu o bucată de lemn aflată în derivă (Lercari, 2004).
Un studiu de laborator asupra brebilor, relevă faptul că în timpul scufundării scăderea frecvenţei cardiace a fost de 79 %, O2 arterial a scăzut, debitul cardiac a scăzut şi fluxul sanguin la nivelul inimii şi al creierului a crescut (Bau, 2001).