site in constructie

Hrană

Brebul este exclusiv vegetarian. Hrana lui este formată din unele plante acvatice şi specii de arborii sau arbuşti, de la care consumă frunzele, mugurii, lăstarii tineri, scoarţa şi, uneori, rădăcinile. Se poate hrăni, de asemenea, cu fructe (mere, pere), castane şi ghinde. Este posibil să intre în culturi: grădini de legume, vie, plantaţii sau pepiniere.
Brebul are o dietă exclusiv vegetală (nu mănâncă peşte). Incisivii lor foarte mari (perechea de dinţi din faţă) şi molarii sunt utilizaţi pentru a mesteca materia vegetală. Brebii au un decalaj între incisivi şi premolari numit diastemă. Acest lucru le permite acestora să-şi „închidă” obrajii astfel încât să se poată hrăni sub apă.
Trei tipuri de plante sunt definite ca hrană şi anume: plante lemnoase (ritidom şi ramuri cu frunzele aferente), plante erbacee (părţile aeriene) şi rădăcini (plante acvatice din clasa Liliopsida).
Gama de alimente este destul de largă. Mai mult de 150 de specii de plante erbacee şi acvatice, şi aproximativ 80 de specii de plante lemnoase au fost inventariate – ca hrană, pe care le consumă castorul european. Vara, de obicei, mănâncă părţile moi, nelignificate ale plantelor. Brebii nu mănâncă specii de conifere, însă frunzele, scoarţa şi stratul de cambium al foioaselor, în special acelora aparţinând familiei Salicaceae - salcie albă (Salix alba), răchită roşie (Salix purpurea), salcie căprească (Salix caprea), zălog (Salix cinerea), plop alb (Populus alba), plop negru (Populus nigra) şi plop tremurător (Populus tremula) sunt speciile preferate ca hrană. Nu în ultimul rând, arinul negru (Alnus glutinosa), frasinul (Fraxinus sp), mesteacănul (Betula sp), stejarul/gorunul (Quercus sp.), salbă-moale (Rhamnus catharticus), alunul (Corylus avellana) sau scoruşul (Sorbus aucuparia), pot, de asemenea, să fie specii foarte apreciate de către brebi. De asemenea, brebii doboară, mai puţin însă, specii de arţar (Acer sp), cireş (Prunus avium), tei (Tilia sp), alun (Corylus avellana), mesteacăn (Betula sp), stejar (Quercus sp), sânger (Cornus sanguinea), mălin (Prunus padus), călin (Viburnum opulus), ulm de câmp (Ulmus minor), soc (Sambuccus nigra), afin (Vaccinium uliginosum) şi, rareori, conifere (Charrin, 2004). Brebii preferă arbori cu diametrul tulpinii sub 20 cm, dar pot, de asemenea, să doboare copaci cu diametru mai mare de 1 m.
Un alt favorit este crinul de apă, de la care brebii mănâncă frunzele, florile şi rizomii (rădăcinile). De asemenea, consumă plante de cultură (porumb, rapiţă, rădăcină de sfeclă, cartofi, etc) în zonele agricole. Specii exotice invazive, cum ar fi Helianthus tuberosus (napii porceşti) şi Reynoutria sp. sunt, de asemenea, menţionate, ca parte din dieta brebilor (Reynolds, 2000).
În unele cazuri, specii de conifere cum ar fi bradul (Abies sp), molidul (Picea sp), ienupărul (Juniperus communis), pinul (Pinus sylvestris), sunt consumate ocazional (dar numai în cantităţi mici), însă lemnul coniferelor este, în general utilizat ca material de construcţie (Lercari, 2004).  De altfel, preferinţa pentru lemnul de esenţă tare, face ca brebii să nici nu se stabilească (pe cât posibil) pe corpurile de apă delimitate de conifere (Reynolds, 2000). Nu sunt mai puţin frecvente, muşcăturile pe trunchiul multor specii de arbori, cauzate de animalul care a gustat scoarţa, şi în cele din urmă, deoarece gustul fiind neplăcut, nu continuă roaderea.

Hrănire. Atât membrele anterioare cât şi cele posterioare au câte cinci degete, prevăzute cu unghii puternice. Cele 5 degete ale labelor din faţă funcţionează ca un singur deget, cu care brebii apucă şi răsucesc ramurile în timp ce mănâncă coaja (Wilsson, 1971; Bau, 2001).
Speciile erbacee consumate de breb, pot constitui până la 90% din hrana sa, pe timp de vară, în timp ce materia lemnoasă domină dieta de iarnă. Estimările privind cerinţele alimentare ale brebilor variază, până la 1-2 kg de vegetaţie lemnoasă per animal/pe zi (Nolet et al., 1994). Între 12 şi 47 de arbori au fost tăiaţi de breb, pe lună, în unele zone din Norvegia (Simonsen, 1973 citat în Reynolds, 2000). De asemenea, în Suedia a fost remarcat faptul că doborârea copacilor poate depăşi nivelul necesar cerinţelor alimentare (Reynolds, 2000). Plantele ierboase sunt, în general, bogate în proteine. Speciile din flora acvatică conţin mult sodiu. Brebii au un apendice foarte lung, care conţine bacterii cu rol important în digestie şi în prevenirea efectele adverse ale acestor substanţe. Totuşi, trecerea de la plante erbacee la scoarţa de copac este o perioadă critică, în special pentru tineret.
Vegetaţia erbacee
            Vegetaţia erbacee din habitatele specifice brebului, are în componenţa sa multe specii ripariene şi acvatice comune pentru zone montane, colinare şi de şes, dar şi plante tipice fiecărei zone.
Specii consumate de brebi (Charrin, 2004; Ionescu, 2006; Drăgulescu, 1995):

1. Pajişti: târsa (Deschampsia flexuosa), iarbă-albastră (Molinia caerulea) cu iarbă neagră (Calluna vulgaris), clopoţei (Erica tetralix), şi vuietoare comună (Empetrum nigrum), clocotiş(Rhinanthus sp), rogoz (Carex paniculata, C. rostrata), măzăriche (Vicia sp), gălbenele(Ranunculus pedatus), sunătoare(Hypericum perforatum),priboi(Geranium sp), coronişte (Coronilla varia), linte (Lathyrus sp),cosaci (Astragalus cicer), scrântetoare (Potentilla sp), răchitan (Lythrum sp),cosiţel (Sium latifolium), chimionul porcului (Peucedanum alsaticum), măcriş (Rumex sp), şopârliţă (Veronica chamaedrys), jeluş(Stachys germanica), sânziene(Galium mollugo, G. verum), coada şoricelului(Achillea sp), pelin de-câmp(Artemisia campestris), pir (Agropyron repens), trestia de câmp (Calamagrostis epigeios);

2. Pajişti umede, zone ripariene (lunci), zone mlăştinoase, turbării cu vegetaţie forestieră: ciumărea (Myrica gale), iarbă albastră (Molinia caerulea), pipirig (Juncus effusus, J. conglomeratus, J. articulatus),timoftica (Phleum pratense), creţuşca (Filipendula ulmaria), bumbăcăriţă (Eriophorum vaginatum, E. angustifolium), pufuliţă (Epilobium sp), izmă (Mentha aquatica, M. longifolia),angelică (Angelica sp), ghizdei (Lotus sp), clopoţei (Erica tetralix), afin de mlaştină (Vaccinium uliginosum), Narthecium ossifragum, troscot(Polygonum hydropiper, P. latifolium, P. amphibium), iarba sângelui(Lysimachia vulgaris), tătăneasa(Symphytum officinale), volbura mare(Calystegia sepium), jeluş de baltă(Stachys palustris), pătlagină(Plantago sp), drăgaică de-baltă (Galium palustre), pelin (foarte apreciat)(Artemisia vulgaris), iarba zgaibei(Lapsana communis), Carduus sp, napi (Helianthus tuberosus), mana de apă (Glyceria maxima), ierbăluţa (Phalaris arundinacea), firuţa (Poa sp),coada calului (Equisetum sp);

3. Specii acvatice: buzdugan de apă (Sparganium erectum), iarba-broaştelor (Morus hydrocharis-ranae), măcrişul de apă (Rumex hydrolapathum), cosiţel (Berula erecta), lintiţă (Lemna minor), papură (Typha angustifolia, T. latifolia), pipirigul (Scirpus schoenplectus, S. lacustris), trestie de mlaştină (Phragmites australis), obligeană (Acorus calamus),stânjenei de baltă (Iris pseudacorus), nufăr (Nymphaea sp), nu-mă-uita (Myosotis scorpioides), ardeiul broaştei (Polygonum persicaria),cornaci(Trapa sp), broscăriţă (Potamogeton natans), coada-calului (Equisetum fluviatile), pipirig mare (Scirpus lacustris), limbariţă (Alisma plantago-aquatica), ciuma apelor (Elodea canadensis), ciumărea (Myrica gale), coada mânzului(Hippuris vulgaris),mărăraş de apă (Oenanthe aquatica),şopârliţă-de-apă(Veronica anagallis-aquatica);

4. Specii lemnoase, specii forestiere (în special păduri aluviale): plop (Populus sp.), salcie (Salix sp.), stejar(Quercus sp), mesteacăn (Betula sp), pin (Pinus sp),zadă (Larix sp.) urzică (Urtica dioica), toporaşi (Viola sp), viorea (Scilla bifolia), cerenţel (Geum urbanum), haţmaţuchi (Anthriscus sylvestris), lăsnicior(Solanum dulcamara),rărunchioară de-pădure (Glechoma hirsuta), cirvană (Lycopus europaeus, L. exaltatus), gura lupului(Scutellaria galericulata), cervană(Stachys sylvatica), suliman (Ajuga genevensis), Bidens tripartitus;

5. Tufărişuri: păştiţă (Anemone sylvestris, A. ranunculoides), iarbă neagră (Calluna vulgaris), vuietoare (Empetrum nigrum), dreţe (Lysimachia nummularia), pălămidă (Cirsium arvense);

6. Specii halofile: lobodă (Atriplex sp).

Materialul vegetal este greu de digerat, acest lucru fiind realizat de microorganismele care trăiesc în intestinele lor, care au enzime capabile de a distruge fibrele dure ale plantelor. Datorită acestui fapt, brebii preferă speciile lemnoase mai moi, mai uşor de digerat. Adaptarea la acest tip de nutriţie, o constituie apendixul foarte lung, ce conţine bacterii care ajută digestia materiei vegetale şi previne efectele adverse ale unor substanţe (acid salicilic, saponine, taninuri, etc.).
Necesităţile alimentare zilnice ale unui breb adult sunt de aproximativ 2 kg (Salicaceae) de material vegetal – frunze, plante ierboase, ramuri, ori cca. 700 g scoarţă (Lercari, 2004; Reynolds, 2000).  Aproximativ 30% din celuloză şi 40 % din proteina ingerată poate fi asimilată (Klararke,1972, citat în Ionescu, 2006).
Brebii consumă cantităţi mari de hrană, în scopul de a obţine suficientă energie. Studiile confirmă faptul că brebii selectează sursele de hrană care le oferă resursele energetice maxime. Acestea au o mare influenţă asupra comportamentului de hrănire.
Brebii pot să-şi satisfacă necesităţile energetice din hrana preferată, însă acest lucru poate cauza carenţe de alţi nutrienţi sau minerale esenţiale care nu se găsesc în speciile preferate. O dietă variată este esenţială pentru brebi. Principalii nutrienţi necesari sunt sodiul, calciul şi fosforul.
Brebii produc fecale tari şi moi, cele moi fiind reingerate. Producţia celor două tipuri de fecale este separată temporal, reingerarea lor (coprofagie) având loc doar în interiorul adăpostului (Nolet et al., 1995).

Timpul alocat