site in constructie

Densitatea populaţiei

Densitatea populaţiei de brebi variază spaţial şi temporal. Pentru că arealele  familiilor de breb învecinate sunt de obicei separate de habitate neocupate, estimările privind densitatea includ, în general, unele habitate neocupate. Factorii care contribuie la variaţia densităţii populaţiilor de breb includ exploatarea umană (vânătoare cu capcane), calitatea apei, calitatea habitatului, suprafaţa disponibilă pentru noi colonizări, durata timpului de habitaţie în raport cu resursele disponibile, epizootiile, evenimentele de prădare locale, precum şi teritorialitatea. Există o gamă largă în densitatea coloniilor de brebi, de la aproape zero la cel puţin 4,6 / km2. Observatorii în diferite regiuni, au încercat să estimeze densitatea maximă sau punctul de saturaţie în populaţiile locale (Baker & Hill, 2003).
Densitatea populaţiilor de breb, care ocupă anumite zone poate varia, de asemenea, în funcţie de durata de timp cât zonele au fost ocupate. O caracteristică a populaţiilor de brebi este faptul că, după ce au revenit la fostele arealuri după o absenţă de mai mulţi zeci de ani (uneori chiar sute de ani), au urmat un model caracterizat în primul rând prin creşterea lentă, apoi o creştere rapidă, apoi declin rapid la un nivel de stabilitate relativă (Baker & Hill, 2003).

Densitatea coloniei
Vârsta medie scăzută a coloniilor „problemă” reflectă dispersarea brebilor tineri în teritoriile neocupate. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât colonia este mai bogată în  urmaşi mai în vârstă, şi în subadulţi care nu dispersează. În populaţiile dense, 42% din coloniile familiale conţin cel puţin un exemplar mai în vârstă de 2,5 ani, 24% conţin trei brebi cu vârsta de cel puţin 2,5 ani. Vârsta medie a coloniilor „problemă” este de 1,64 ani, comparativ cu o medie de 2,93 ani pentru coloniile „sănătoase” (Payne,1989).

Estimarea populaţiei
Densitatea populaţiei de breb este de obicei exprimată, ca număr de colonii sau indivizi în areal sau unităţi liniare. Estimările de areal sunt mai adecvate în cazul în care zonele umede sunt difuze şi estimările liniare sunt mai adecvate în cazul în care habitatul brebului se limitează la cursuri de apă bine definite. Estimările numărului de indivizi sunt adesea derivate din numărarea coloniilor, dar nu sunt semnificative decât în cazul în care numărul mediu de breb per colonie se bazează pe date locale şi nu pe literatura generală de specialitate. Multiplicarea numărului de colonii cu media generală de 5 sau 6 brebi pe colonie, doar adaugă falsă precizie la estimările populaţiei (Baker & Hill, 2003).

Teritoriu
Arealul unui breb depinde de sex, vârstă, organizarea socială a unităţii familiale, tipul de habitat ocupat, şi constrângerile de sezon. În timpul verii, îngrijirea parentală a puilor în şi lângă adăpost sau vizuină poate limita distanţa pe care adulţii se pot furaja, femelele stând mai aproape de pui decât masculii. Pe măsură ce tinerii devin mai independenţi în toamnă, arealul adulţilor poate creşte, deşi acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. În zonele în care gheaţa limitează mişcările în timpul iernii, arealul este de asemenea, limitat (Baker & Hill, 2003).
Caracteristicile habitatului, în special configuraţia ţărmului, afectează puternic forma şi dimensiunea arealului. Arealul tinde să urmeze modele neregulate ale ţărmului lacurilor, iazurilor, râurilor şi pâraielor. Iazurile mici pot conţine numai o singură unitate familială cu un areal relativ circular, dar, în lacuri, cursuri de apă, şi râuri, arealul iniţial al brebului este de obicei mai mare şi mai liniar. Cu toate acestea, aceste modele legate de habitat pot să nu mai funcţioneze atunci când brebii nu trăiesc într-o unitate familială sedentară sau în timpul deplasărilor sezoniere. În plus, concurenţa intraspecifică, sau teritorialitatea, este un mecanism important, care ajută la reglarea densităţii populaţiei. A fost sugerat faptul că teritorialitatea, probabil, a fost factorul responsabil pentru un minim de distanţă intercolonială de 1 km. Dincolo de această distanţă, disponibilitatea de locuri potrivite pentru căutare a hranei, baraje, şi adăposturi a influenţat mai puternic distribuţia coloniilor (Baker & Hill, 2003).
Teritoriile brebilor, de-a lungul cursurilor de apă, sunt în medie de 3 kilometri, dar variază de 0,5 la 12,8 kilometri. Sunt menţionate dimensiuni ale teritoriului de 250 - 600 de metri în habitatele din zona pâraielor. Grupurile familiale pot avea însă teritorii mult mai mari, de exemplu – 7,6 kilometri de curs de apă într-o zonă cu o densitate scăzută a populaţiei. S-a constatat că lungimea medie de curs de râu, ocupată de un grup familial este de 0,47 – 0,80 km. Dimensiunea teritoriului depinde în primul rând de calitatea resurselor alimentare şi de sezon (Bau, 2001). Exemple:
- în Biesbosch (Olanda), 34 brebi (cu vârsta mai mare de un an) au fost eliberaţi secvenţial între 1988 şi 1991. Teritoriile colonizate au fost iniţial foarte mari (în medie 36,5 km de mal, ambele maluri incluse), dar au scăzut odată cu trecerea anilor, iar în al patrulea an după reintroducere, dimensiunea medie a teritoriului a fost de 6,4 km (Nolet & Rosell, 1994).
- în fondul forestier Klosterheden (Danemarca), a fost determinată capacitatea de încărcare, aceasta fiind de 11 familii, cu un număr de animale cuprins între 44-77 de exemplare, pe o lungime totală de curs de apă de 23,6 km. Dimensiunea teritoriului mediu a fost găsită a fi de 4,7 km, incluzând ambele maluri (Bau, 2001)
- rezultatele studiilor realizate de Rosell et al, 1998 au dat o dimensiune medie de 2,6 km (ambele maluri incluse), în partea de sud a Norvegiei (Bau, 2001).

Estimările mărimii teritoriului se bazează pe identificarea movilelor de marcaj, a semnelor de activitate şi ceea ce pare a funcţiona ca bariere naturale/antropice (drumuri de exemplu). Folosind aceste dimensiuni ale teritoriului în calculele privind capacitatea de încărcare, se poate ajunge ca rezultat la estimări părtinitoare (Bau, 2001).
Lungimea teritoriului pe cursuri mici de apă se corelează cu numărul de iazuri făcute de brebi din cadrul teritoriului şi cu numărul de adăposturi. O colonie de pe un pârâu măreşte lungimea teritoriul său prin construcţii suplimentare de baraje şi iazuri, de obicei, în aval de barajul principal. Iazurile brebilor au în medie aproximativ 4 ha (Payne, 1989).
În plus, s-au găsit diferenţe semnificative în lungime a teritoriului între tipurile de habitat. Teritoriile cele mai mici sunt amplasate de-a lungul cursurilor mici de apă. Cele din zonele de luncă împădurită şi zone cu culturi agricule sunt mai mari. Lungimea teritoriului poate depinde, de asemenea, de alţi factori - dimensiunea şi structura unităţilor sociale ale castorului eurasiatic. În populaţiile mari şi în care habitatul este saturat, se manifestă deplasări de dispersie întârziată, sau timpul de răspândire a subadulţilor este prelungit, aceştia rămânând cu perechea reproducătoare, în rolul de adulţi suplimentari. Acest lucru conduce la formarea de familii cu un număr mai mare de indivizi, motiv pentru care necesităţile pentru o lungime mai mare a teritoriului au crescut (Vorel et al, 2008).
Mărimea teritoriului diferă în funcţie de condiţiile de mediu (în special de productivitatea sa). În cazul în care colonia nu este complet izolată şi apar contacte cu exemplare străine, brebii marchează graniţele teritoriale prin intermediul semnalelor olfactive.
Teritorialitatea este unul dintre mecanismele de auto-reglare a mărimii populaţiei de brebi. Dacă teritoriile optime sunt ocupate, indivizii tineri nu găsesc locuri de stabilire a noii colonii iar în timpul migraţiei lor, de multe ori ajung la lupte cu proprietarii de teritorii.
Cu toate că în general, ambii parteneri ai unei perechi contribuie la apărarea unui teritoriu, în special în cadrul speciilor obligat-monogame, contribuţia adusă de fiecare sex poate depinde de presiuni de evoluţie, cum ar fi îngrijire parentală şi presiunea de prădare. Apărarea teritorială directă, este adesea dificil de cuantificat. În consecinţă, autorii, în general se concentrează pe utilizarea spaţiului şi modele de deplasare (Herr & Rosell, 2004).
Mortalitatea este mare şi brebii fără teritoriu trebuie să ocupe locaţii sub-optime, unde acestea pot susţine mai puţini tineri. Brebii rezidenţi în teritorii sunt, de asemenea, sub presiunea permanentă a mediului ambiental, în cazul în care există o populaţie prea densă. Datorită acestui stres şi a scăderii treptate a hranei de bază, greutatea corporală a indivizilor şi numărul de tineri supravieţuitori scade iar rata bolilor şi mortalitatea creşte. Acest fapt are ca rezultat  reducerea dimensiunii populaţiei.
Factorii sociali şi de termoreglare par să joace un rol important în determinarea costurile de apărare a teritoriului şi, prin urmare, mărimea teritoriului (Nolet & Rosell, 1994).
Modelele sociale normale pot fi perturbate atunci când o mare proporţie din teritoriile disponibile pentru colonie sunt ocupate. Exemplarele în vârstă de doi ani pot avea probleme de dispersie, şi pot rămâne în locul de origine sporind presiunea asupra rezervelor locale de hrană (Hatler & Beal, 2003). 

Colonizarea secvenţială şi capacitatea de suport
Studiile arată că în cazul eliberării secvenţiale succesive, brebii au colonizat teritorii în habitate bogate şi de slabă calitate, şi în final au devenit hoinari. Acest lucru poate fi considerat ca fiind o dovadă că comportamentul teritorial este o limitare pentru densitate în cazul brebilor. Potrivit unui model de colonizare secvenţială, elaborat de Maynard pentru specii teritoriale, noii veniţi nu s-ar instala între două teritorii stabilite în cazul în care porţiunea liberă dintre teritorii nu este suficient de mare pentru un teritoriu nou. El a concluzionat că, în cel mai rău caz, densitatea în habitate liniare ar fi doar jumătate din cea atinsă în timpul colonizării simultane. Brebii ar putea fi tentaţi a se instala lângă teritorii deja stabilite (Nolet & Rosell, 1994).
Este dificil să se estimeze capacitatea de suport a domeniului. Cu toate acestea, am constatat că diferenţele de sezon în dimensiunile teritoriului  noilor veniţi (mici iarna, mari la sfârşitul primăverii şi vara), au dispărut treptat de-a lungul timpului. Este constatat faptul că dimensiunile teritoriilor de iarnă sunt în funcţie de cât poate un breb patrula zilnic, precum şi că lungimea malurilor împădurite în cadrul teritoriilor de iarnă nu diferă între ani. Este de aşteptat ca, prin urmare, toate teritoriile să se micşoreze în cele din urmă la dimensiunea de iarnă şi conţin, în medie, 3 km de maluri împădurite (Nolet & Rosell, 1994).
Brebii apără teritoriile pentru a obţine acces exclusiv la o resursă critic limitată. Studiile teoretice ale teritorialităţii se concentrează asupra raporturilor între costurile şi beneficiile asociate cu acest comportament. Costurile, cum ar fi energetica şi costurile ocazionale privind patrularea şi riscul de conflict la limitele teritoriului sunt susceptibile de a creşte pe măsură ce creşte dimensiunea zonei apărate (Campbell et al, 2005).
Prin urmare, dacă un teritoriu este epuizat de hrană depinde de productivitatea sa. Regenerarea sălciilor este mare, după ce au fost doborâte de brebi. De fapt, exploatarea unui crâng se bazează pe această capacitate de regenerare a sălciilor (Nolet & Rosell, 1994).