pagina in constructie

Construcţii

                                          
O caracteristică a ecologiei brebului este capacitatea sa de a construi adăposturi, baraje şi canale, şi astfel, de a modifica peisajul, de a creşte capacitatea de ocupaţie. Această capacitate de a modifica habitatul lor, dă o semnificaţie deosebită brebului în calitate de agent geomorfic şi le-a dat denumirea de "ingineri ai ecosistemului" (Gurney şi Lawton, 1996). Ca urmare a controlului direct şi semnificativ asupra structurii ecosistemului, brebii sunt consideraţi o specie "cheie" (Naiman et al., 1986, citat în Gurnell, 1998). Este important să recunoaştem aceste efecte înainte de reintroducerea speciei, în scopul de a lua o decizie informată cu privire la fezabilitatea reintroducerii precum şi oportunitatea de restabilire a acestei specii în peisajul actual (Gurnell, 1998).

Adăpost
Pe timpul perioadei de vegetaţie, brebul foloseşte vizuini săpate în malul râului având intrarea deasupra nivelului apei (Ionescu, 2006). În timpul sezonului rece, intrarea în vizuină este situată întotdeauna sub nivelul apei.
Brebii construiesc adăposturile în funcţie de mediul înconjurător – topografia locală şi condiţiile de mediu. Găuri naturale situate în malul râului pot servi ca loc de amenajare a unei vizuini. Când aceste adâncituri naturale nu există, brebii (în special brebul - Castor fiber) sapă vizuini acolo unde malul este suficient de înalt şi solul suficient de solid pentru construcţia acestui tip de adăpost. Castor fiber preferă acest tip de adăpost - cel puţin 50 % din adăposturi sunt vizuini săpate.
Când malurile nu sunt suficient de înalte pentru a săpa vizuini, brebii pot construi adăposturi în apă sau pe malul apei, constând dintr-un adăpost construit sau o vizuină mascată de grămezi de material lemnos cu tunelul extins până la apă. Adăposturile construite cuprind de obicei o cameră vestibulară şi o cameră de locuit situată deasupra nivelului apei. Acestea sunt, în general, construite din material lemnos amestecat cu pământ. Ramuri şi crengi pot fi folosite pentru a acoperi orice găuri în cazul în care suprafaţa este distrusă. Construcţiile noi încep să fie utilizate ca adăposturi atunci când există aproximativ l m de material de construcţie depus deasupra camerei de locuit.
Adăpostul serveşte unei familii de brebi, ca loc de dormit, de refugiu şi pentru creştere a puilor.
Adăposturile sunt de trei tipuri:

1. Vizuini săpate în malul înalt al apei – acolo unde este posibil (mai puţin în maluri stâncoase), cu intrări deasupra nivelului apei – mai mult sau mai puţin temporare – în perioada caldă a anului, şi cu intrări subacvatice pe perioada iernii; acest tip de adăpost este de obicei specific râurilor cu debit mare şi mal înalt; în habitatele acvatice, unde malul apei este suficient de înalt pentru a săpa, intrarea este situată sub nivelul apei; uneori, intrarea în adăpost poate fi acoperită (mascată) cu materiale lemnoase – crengi, ramuri, sudate între ele cu pământ sau mâl;

Vizuină săpată (în malul apei) 

2. Dacă configuraţia terenului nu permite săparea vizuinilor (lipsa unui mal înalt) - râuri mici, pâraie, iazuri - brebii întemeiează adăposturi construite (colibe), situate pe maluri, unde apa este liniştită, formate din crengi sudate între ele cu pământ sau mâl, dar tot cu intrări subacvatice; în general, brebii construiesc diguri, pentru a ridica nivelul apei, acolo unde apa nu este suficient de adâncă pentru a permite o intrare subacvatică în adăpost şi, uneori, alte câteva stăvilare secundare în aval (Filipascu, 1969); acest tip de adăpost este specific, de obicei, zonei colinare;

Adăpost construit

3. Al treilea tip este o combinaţie între primele două. Acolo unde terenul permite excavarea, însă înălţimea malului nu este suficientă (< de 1,5-2 m) şi compoziţia solului permite amenajarea unei vizuini săpate, dar cu o înălţime insuficientă între tavanul camerei de locuit şi suprafaţa solului de deasupra, brebii construiesc vizuina dar plafonul adăpostului nu mai este realizat din solul malului ci din material similar cu cel al adăposturilor construite.

Vizuină săpată (tip - "semi-colibă") 

Structura adăpostului este complexă. Poate avea mai multe niveluri şi este constituit din mai multe camere.
Vizuinile săpate în mal înalt au de obicei, două sau mai multe intrări care se continuă cu un tunel ce poate avea, pe parcursul său, din loc în loc, camere de hrănire sau refugiu situate la nivelului apei, în care brebul se hrăneşte în timpul iernii sau unde se retrage în cazul în care se simte ameninţat în afara adăpostului. Tot în aceste camere brebii îşi curăţă blana, iar tineretul se pregăteşte pentru ieşirea din locuinţă (Ionescu, 2006). Tunelurile se termină cu o cameră mai mare unde familia de brebi îşi petrece timp mai îndelungat – dormit, creşterea puilor, etc. În general, camerele au în partea de sus un horn de aerisire. Acest tip de vizuină poate fi la rândul său de două feluri: simplu – cu intrarea descoperită sau cu intrarea acoperită cu crengi, nuiele şi alte materiale lemnoase dar, fără a fi lipite între ele cu noroi.
Adăposturile construite (pe malul apei) pot ajunge la 3,5 m înălţime. Intrarea în acest tip de vizuină, este întotdeauna situată sub nivelul apei, săpată în malul apei. Adăpostul este de obicei alcătuit din două nivele: etajul vestibular este situat la înălţimea suprafeţei apei şi este locul unde brebul se  poate usca după ieşirea din apă; al doilea nivel (camera principală rotundă - cca. 60/70 cm) este căptuşit cu aşchii de lemn uscat, plante şi nuiele, animalele folosindu-l ca loc de dormit, creştere a puilor, etc. Acoperişul este alcătuit din coaja arborilor sau din mlădiţe sudate între ele cu mâl. Partea situată deasupra apei este formată doar din crengi nesudate între ele, funcţionând ca gură de aerisire (Ionescu, 2006). Adăposturile de acest tip au forma unei jumătăţi de sferă, putând atinge un diametru de 6 m la bază şi o înălţime de 1,70 m. Foarte des se poate observa că acestea sunt ancorate de arbuşti sau chiar de copaci. Adăpostul poate ajunge până la 50 cm deasupra solului din jurul său; are aceeaşi formă şi dimensiuni ca o vizuină săpată şi organizarea acestuia este identică (acoperământ etanşat/bătătorit cu pământ, horn de ventilaţie). În acest tip de adăpost, luciul apei este aproape de camera de hrănire, care, la rândul ei, este situată foarte aproape de camera de locuit (Ionescu, 2006). Adăpostul este, de obicei, construit începând cu partea din spate, animalul urcând pe malul apei prin intermediul unor rampe ce înconjoară adăpostul şi se întâlnesc în partea de sus. Uneori, tunelurile se ramifică în toate direcţiile până la o distanţă de 100 de metri (Ionescu, 2006). Construcţia este formată din materiale lemnoase de 5 - 7 cm în diametru şi care pot măsura până la 3 m lungime, crestate de la vârf, spaţiile dintre ele fiind astupate cu noroi sau cu resturi vegetale provenite de pe fundul cursului de apă. Întreţinerea este realizată prin adăugarea unui nou strat de lemn, care se va acoperi cu argilă sau/şi noroi după aceea. Acest lucru este realizat de mai multe ori pe an, mai mult sau mai puţin frecvent, în funcţie de condiţiile meteorologice. La prima vedere, seamănă mai mult cu o masă de lemn mort provenită din inundaţii decât orice alt tip de construcţie. Forma lor, este destul de neregulată. Cu toate acestea, mai mulţi factori asigură prezenţa brebilor: localizarea lor, o mare parte din lemnul şi scoarţa de copac componentă a acestei structuri, prezintă urme clare de rosături -  inclusiv defolieri ale scoarţei (roasă de brebi), urme ale aleilor folosite de brebi (pe fundul pârâului) (Lercari, 2004).
Brebii păstrează adăpostul curat şi îl repară în mod regulat, cu straturi alternante de ramuri, nuiele, aşchii de lemn proaspăt, coajă şi mâl. Adăpostul construit este în mod constant extins şi reconstruit, în special toamna târziu, când brebii se pregătesc pentru iarnă.
Ambele tipuri de adăposturi sunt formate din unul sau mai multe tuneluri care urcă spre una sau mai multe camere de dormit. De obicei adăpostul are cel puţin două tuneluri dinspre râu spre camerele de hrănire, uneori putând exista un sistem complex de tuneluri (Ionescu, 2006).
În delta Rhonului, brebii construiau adăposturi pe pământ – în apropierea canalelor, pentru a le servi ca loc de refugiu, în cazul în care nivelul apei scade în aşa măsură încât intrarea rămâne deasupra nivelului apei, sau invers, în cazul viiturilor când apele sunt prea ridicate şi inundă toată vizuina inclusiv camera de locuit (Filipaşcu, 1969). Când terenul este stâncos, de asemenea adăpostul este construit deasupra solului, sistemul de tuneluri fiind construit în materialul adăugat (Ionescu, 2006).               

Barajul
Brebii pot afecta foarte mult mediul lor prin construirea barajelor, canalelor şi a altor structuri. Lemnele tăiate sunt utilizate pentru a construi diguri, dar totodată lemnul este utilizat de brebi la construirea adăposturilor, fiind şi o sursă importantă de hrană care este de multe ori stocată sub apă în depozite. Construirea barajelor ridică nivelul local al apei, în aşa fel încât schimbă poziţia marginii apei, care este în continuare modificată de canalele excavate la marginea bălţii formate (Hodgdon & Lancia, 1983). Acest lucru le permite să intre şi să părăsească interiorul adăpostului (camera de locuit), şi reduce şansele de ruinare şi de pericol pentru tineret. În cazul în care acest lucru poate fi realizat fără creşterea artificială a nivelului apei, este sugerat faptul că brebul preferă vizuina săpată în malul cursului/corpului de apă. În cazul în care acest lucru nu poate fi realizat, el poate construi baraje.

Baraj

Brebii folosesc o varietate de materiale, inclusiv trunchiuri de copac, crengi, ramuri, noroi (mâl) şi, uneori pietre, pentru construirea barajelor.
Deoarece adăpostul brebilor trebuie să aibă puncte de acces situate sub suprafaţa luciului de apă, barajele sunt construite astfel încât să ajusteze când este necesar nivelul apei (Richard, 1955). Câteva baraje pot fi construite de aceeaşi familie pentru a controla nivelul ochiului de apă în ceea ce priveşte menţinerea intrării adăpostului sub nivelul apei. Lungimea şi înălţimea barajelor variază în funcţie de topografie (Gurnell, 1998).
Deşi multe dintre baraje sunt structuri etanşe, dacă nu sunt bine întreţinute, încep să dezvolte breşe, pe unele râuri mai mari sunt extinse numai o parte din lăţimea totală a  cursului de apă (Gurnell, 1998).
Brebul construieşte diguri mai puţin frecvent decât ruda sa din America de Nord (Castor canadensis) şi, de obicei, barajele brebului sunt structuri destul de mici. Barajele lor pot varia în lungime de la mai puţin de un metru la sute de metri şi înălţimea poate varia de la doar câţiva centimetri la câţiva metri înălţime (peste 3 m) (Rosell, com. pers.; Curry-Lindahl, 1967; Stocker, 1985; Balodis, 1994, citaţi în Collen & Gibson, 2001). Coloniile de brebi pot construi şi întreţine o serie de baraje şi stăvilare, care pot rămâne active pentru mai mulţi ani (Collen & Gibson, 2001).
Uneori baraje rudimentare (sub 50 cm înălţime), au fost observate şi în Delta Ronului (Filipaşcu, 1969).  
Barajul constă în bucăţi de lemn, de obicei 1-2 m lungime şi, uneori, pietre, care sunt prinse cu argilă sau/şi noroi pe partea dinspre amonte (Richard, 1955). În unele cazuri, când pârâul are o viteză mai mare de curgere, barajele sunt prevăzute cu o breşă prin care apa poate să treacă, brebii întreţinând această breşă prin depunerea de material lemnos, pietre şi argilă în cazul în care ea se lărgeşte. Odată cu creşterea vârstei şi deteriorarea stării barajului apar breşe care pot duce chiar la distrugerea barajului (Woo & Waddington, 1990). În cazul în care nivelul apei devine prea mare, brebii pot realiza canale de drenare.
Trei tipuri de baraj au fost identificate:

1. copacii înclinaţi sau doborâţi oferă sprijin pentru structură, deşi animalele pot introduce bucăţi de lemn, pe verticală;

2. bazat pe o structură verticală de piese-cheie, care au fost introduse în albia pârâului;

3. propte orientate longitudinal, care susţin barajul împotriva presiunii apei din amonte. Acest tip, combinat cu tipul 2, creează cele mai mari baraje.

Brebii preferă nuiele cu diametru mai mic de 4,5 cm pentru construirea barajelor. Ramurile mai mari par a fi mai dificil de manipulat în ape curgătoare, prin urmare, brebii aleg ramuri mai mici, în primul rând pentru motive de ordin practic. Acestea sunt, de asemenea, folosite pentru impermeabilizarea structurii, prin întreţeserea lor între propte.

Habitat specific (modelat)

Prezenţa sau absenţa barajelor, şi densitatea acestora, este foarte variabilă, în funcţie de numărul familiilor şi topografia zonei. Sunt preferate locurile pentru construire a barajelor acolo unde zona nu are substrat stâncos. Deşi barajele pot fi menţinute în aceleaşi locaţii pentru perioade lungi de timp, barajele abandonate se pot degrada, dar ulterior pot fi refăcute de către aceeaşi familie sau în cazul mai extrem, când familia a dispărut din zonă, arealul poate fi ocupat de o nouă familie care poate repara barajul deja existent. Deteriorarea barajelor apare mai ales în lunile de vară, atunci când activitatea este îndreptată spre îngrijirea tinerilor. În acest caz, barajele sunt refăcute în toamnă.
Barajele variază ca dimensiune şi tip. Ele pot ocupa canalul activ al râului, sau se pot extinde asupra malurilor cu gradient mic sau în zona de luncă şi/sau pe canale laterale pentru a crea bazine largi.
Odată ce un baraj este construit şi un iaz este creat într-o zonă cu gradient (pantă a cursului) mic, zona de luncă joasă accesibilă brebilor mai poate fi extinsă prin construirea de canale create, prin utilizarea unor poteci în mod repetat, sau prin săpare. Deoarece brebul este o specie adaptată mediului acvatic, deplasarea lui pe uscat este greoaie şi fiind totodată un animal sperios, se limitează la deplasări pe distanţe cât mai mici şi cât mai scurte. Datorită acestui fapt şi a nevoii de procurare a materialului lemnos, brebii construiesc canale pentru a avea acces, în relativă siguranţă, la resursele de hrană şi material lemnos. Canale sunt utilizate ca drumuri de acces şi, de asemenea, pentru transportul lemnului la iaz (Gurnell, 1998). Canale sunt de obicei construite în zonele cu pantă mică, având în general 30-60 cm lăţime şi 20-35 cm adâncime, reţeaua de canale putându-se întinde pe câteva sute de metri (Stocker, 1985, citat în Collen & Gibson, 2001).

Un nivel al apei ridicat funcţionează ca o măsură de protecţie pentru brebi. În caz de pericol, brebii se pot scufunda repede şi se pot ascunde în tunelurile subacvatice (Ionescu, 2006).

Timpul alocat