Pagina in constructie

Comportament social

Etologie

La începutul verii brebii formează noile perechi/familii. Ei folosesc lunile iulie şi august pentru construcţia de adăposturi şi baraje. În septembrie, ei colectează proviziile de scoarţă şi lemn. La sfârşitul toamnei, după ce aceste activităţi iau sfârşit, urmează perioada de repaus. Această perioadă o folosesc pentru socializare. Ei rămân împreună – ca familie – tot restul vieţii. În perioada sezonului rece, brebii petrec mare parte din timp în adăposturi, părăsindu-şi vizuina în funcţie de necesităţi – pentru  scurte plimbări sau pentru a-şi completa proviziile de hrană proaspătă, pe care le preferă în locul celei prea uscată sau prea umezită de apă.

Unele locuri sunt preferate faţă de altele - pentru locuit, iar observaţiile arată că după ce munca brebilor a fost frecvent distrusă, ei le-au reparat în fiecare vară (Collen & Gibson, 2001), până în momentul când slăbiţi de pierderea a mai multor membri ai familiei, au hotărât schimbarea locaţiei adăpostului.
În unele cazuri, familia este prea mult redusă (unul sau doi membri) ca să restabilească o nouă colonie, astfel, membri care supravieţuiesc, dispersează şi devin vagabonzi. Unii membri ai fostei familii, acum solitari - slăbiţi sau/şi bătrâni, niciodată nu vor mai face parte dint-o nouă familie. Ei se ascund, ducând o o viaţă solitară şi “timidă”.
În Norvegia (Telemark), observarea animalelor în timpul perioadei de activitate nocturnă, de la începutul serii - a indivizilor atunci când au ieşit prima oară din locul de odihnă, până când au intrat în vizuină, a demonstrat faptul că uneori se reîntorc şi rămân în interiorul adăpostului pentru scurt timp - 30 minute, sau pot rămâne chiar o jumătate de noapte – în Olanda (Biesbosch) (Campbell et al, 2005).
Deşi brebii preferă marginile lacurilor, râurilor şi alte ape dulci, totuşi, unii se pot găsi în zone costiere, în principal în zona golfurilor în care se varsă râuri mari – zone fluviatile, acolo unde apa dulce se amestecă cu cea sărată.
Brebii sunt animale foarte curate nesuportând murdăria şi mirosurile neplăcute. Atunci când sunt ţinuţi în captivitate prea mult, brebii plasează excrementele aproape de marginea uşii, şi, îndată ce aceasta este deschisă, le împing afară.
La vârsta de doisprezece luni, brebii tineri prezintă deja semne de atracţie pentru femele, ceea ce demonstrează probabil că au încheiat perioada de creştere. Prin urmare, durata de viaţă a acestor animale nu este foarte lungă, extinzându-se până la cincisprezece sau douăzeci de ani.
Densitatea coloniei variază odată cu calitatea habitatului, teritorialitate, dispersie şi mortalitate. Numărul mediu al membrilor unei colonii depinde de proporţia de indivizi nepereche, de perechi, şi colonii familiale în populaţie. Populaţiile tinere au o dimensiune medie mai mică a coloniei, deoarece conţin mai multe colonii formate doar din perechi şi din indivizi singuri, şi coloniile familiale sunt mai mici (Payne, 1989).
Vârsta medie scăzută a coloniilor „problemă” reflectă dispersarea brebilor tineri în teritoriile neocupate. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât este mai mare dimensiunea coloniei datorată unei rate de supravieţuire ridicată, şi acumularea de subadulţi non-dispersori  (Payne, 1989).
Perechea adultă, precum şi tinerii din anii precedenţi, îngrijesc împreună puii nou născuţi şi îi însoţesc în timpul primelor călătorii în afara adăpostului. În timpul acestor ieşiri, puiul de breb se scufundă în prezenţa unuia dintre membrii mai în vârstă ai familiei. Ei vor rămâne în adăpostul parental timp de 2 ani înainte de a intra în a treia primăvară din viaţa lor, moment în care vor părăsi locuinţa definitiv în scopul stabilirii familiei proprii. La atingerea maturităţii sexuale, brebii tineri, deseori se deplasează peste 10 de kilometri înainte de a înfiinţa o nouă colonie şi un nou adăpost.

Dimorfism sexual
Sexul brebilor se poate diferenţia prin culoarea secreţiei glandei anale (Rosell & Sun, 1999) sau prin prezenţa/absenţa osului penisului. De asemenea, brebii pot fi împărţiţi în trei clase de vârstă pe baza greutăţii corporale: pui (≤ 12 de luni, < 10 kg), subadulţi (13-24 luni, 10 - 15 kg), şi adulţi (> 24 de luni, ≥ 15 kg) (Rosell et al., 2001).

Alăptare
Observaţii privind comportamentul sugarilor arată că alăptatul puilor de breb are o frecvenţă mare de-a lungul unei zile şi poate avea aloc oricând. Puii nu sunt întotdeauna alăptaţi simultan. Perioadele de supt, de obicei, durează cinci-zece minute, dar câteodată alăptatul poate dura o jumătate de oră sau chiar mai mult. În timpul alăptării, puii presează ritmic marginile mamelonului cu labele lor. Aceştia de multe ori adorm în timpul alăptatului. Puii nu prezintă nici o preferinţă pentru un anume mamelon, fiecare utilizându-l pe cel care se află cel mai aproape. Acest model de comportament este important pentru creşterea uniformă a puilor, mai ales atunci când numărul acestora este mai mare de patru, depăşind astfel numărul de sfârcuri (Zurowski et al, 1974).
Studiile relevă faptul că perechea superioară de mameloane conţine cu 50 - 75 % mai mult lapte faţă de perechea inferioară. Atunci când naşterea are ca rezultat un număr de unu până la doi pui, nu toate mameloanele sunt utilizate, reducându-se la unele dintre ele cantitatea de lapte, sau fiind posibilă chiar pierderea laptelui la unul dintre mameloanee. Cel mai mare randament de lapte îl au femelele între zilele 30 şi 70 de alăptare. Producţia de lapte a femelei pare a fi legată de numărul de pui (Zurowski et al, 1974).

Toaletare - îngrijire
Durata comportamentului de toaletare este de până la 5 % din timpul perioadei active. Toaletarea reciprocă durează cca. 2-3 % din activitatea nocturnă. Această activitate poate fi iniţiată prin atingerea boturilor; aceste atingeri par a fi utilizate pentru a reduce distanţa socială între animale. În unele cazuri, toaletarea reciprocă poate să se desfăşoare imediat ce animalele se întâlnesc. De cele mai multe ori, toaletarea are loc înainte de ora 2 dimineaţa (Bau, 2001).
În urma observaţiilor au fost constatate următoarele (după Bau, 2001):

1. toaletarea reciprocă s-a limitat la zonele organismului care nu au putut fi atinse de auto-toaletare,
2. rata de îngrijire reciprocă a fluctuat de la lună la lună în mod similar cu rata de auto-toaletare,
3. nu există nici o indiciu că între animalele înţărcate, unii indivizi toaletează în mod constant alţi indivizi solitari.

Pe de altă parte (Wilsson, 1971), se sugerează că toaletarea reciprocă pare a fi un mod foarte important de exprimare a contactului social pe toată durata vieţii brebilor, şi sugerează faptul că toaletarea reciprocă are o funcţie de dezamorsare a comportamentului agresiv între membrii unei familii (Bau, 2001).
Observaţiile directe relatează cazuri în care comportamentul de auto-toaletare şi toaletare reciprocă a precedat marcarea olfactivă. În cazuri rare, comportamentul de atingere a boturilor poate duce la incidente agresive (Bau, 2001).

“Dans” - animalul face o serie de mişcări ale corpului începând cu capul apoi aceste mişcări propagându-se în restul corpului. Mişcarea este exagerată, scuturarea corpului conducând la mişcări circulare ale capului. Acest comportament de multe ori iniţializează toaletarea reciprocă între doi indivizi care nu s-au împerecheat încă, exprimându-şi dominanţa unul asupra celuilalt (Wilsson, 1971).