Pagina in constructie

Comportament de hrănire

 

Etologia hrănirii

În funcţie de sezon hrana se schimbă: primăvara şi vara frunzele constituie cea mai mare parte a mesei, în timp ce iarna, scoarţa şi ramurile stocate în apropierea adăpostului reprezintă alimentul de bază. De obicei, brebii doboară mai mulţi arbori în perioada verii, când aceştia furnizează o mai mare cantitate de produse alimentare (frunze şi scoarţă de copac), decât iarna, când copacii sunt mai puţin „profitabili” (Lercari, 2004).
La sfârşitul sezonului de vegetaţie, plantele erbacee sunt tot mai puţine şi brebii schimbă treptat tipul de hrană. Ei încep tăierea arborilor, pentru a ajunge la sursele de hrană din părţile superioare ale plantelor, totodată consumând scoarţa arborilor, ramurile şi frunzele mici. De asemenea, în regiunile cu ierni grele, castorii creează stocuri de alimente (pentru iarnă)  - ramuri cu frunze – pe care le depozitează lângă adăpost. Datorită faptului că scoarţa lemnului conţine numeroase substanţe cu efecte negative (acid salicilic, saponine, tanin, etc.) Prin urmare, este preferat lemnul mai moale, fiind mai uşor de digerat.
Brebul este foarte eclectic în alegerea hranei: scoarţă de copac, frunze şi muguri tineri de plante lemnoase, plante acvatice, fructe, tuberculi şi vegetaţie erbacee. Urmările hrănirii cu vegetaţie lemnoasă, în habitatele colonizate de breb, pot duce la o reducere importantă a unor populaţii de specii lemnoase, în special  frasin, sâmbovină şi altele, precum şi creşterea densităţii de ulm şi, mai puţin, de tei argintiu şi arţar american. S-a constatat că, în cazul zonelor în care există puţine sălcii, brebii au apelat la mesteceni (Semyonoff, 1951, citat în Collen & Gibson, 2001). În aceste zone, acolo unde mesteacănul este dominant, el constituie cea mai mare parte din dieta lor (Danilov, 1995, citat în Collen & Gibson, 2001). Arinul negru (Alnus glutinosa) este frecvent utilizat în baraje şi adăposturi ca material structural mai degrabă decât ca aliment (Wilsson, 1971; Slough, 1978; Barnes & Mallik, 1996, citaţi în Collen & Gibson, 2001). Coniferele, de asemenea, pot fi utilizate: în Norvegia, ienupărul comun (Juniperus communis) şi pinul de pădure (Pinus sylvestris) au fost ocazional consumaţi, deşi molidul (Picea spp.) pare că este evitat (Simonsen, 1973, citat în Collen & Gibson, 2001). Cu toate acestea, brebii pot subzista sezonier şi pot coloniza, uneori, zonele în care acoperirea este aproape în întregime cu conifere. În aceste zone plantele erbacee sunt sursa principală de alimente (Hatler, 1981; Svendsen, 1980, citaţi în Collen & Gibson, 2001).
Cercetările realizate în regiunea biogeografică panonică Salix sp. relevă preferinţele brebului pentru plop (Populus sp.) şisalcie (Salix sp.).
În timpul verii dieta brebilor este mult mai diversificată. Fiind un animal erbivor, are nevoie de o dietă echilibrată, pentru a întregi necesarul nutriţional. Brebul consumă o mare varietate de vegetaţie erbacee primăvara, iar vara, uneori şi iarna, vegetaţia acvatică are o mare pondere în dieta sa (Nolet et al., 1995).
Dieta brebilor este sezonieră, primăvara şi vara este dominată de specii terestre şi plante acvatice (erbacee), iar de toamna târziu şi până primăvara devreme, hrana lor este compusă în principal din scoarţă de copac, lemn, muguri şi frunze de arbori şi arbuşti. Brebii depind în mare măsură de vegetaţia lemnoasă, în timpul iernii, dar speciile ierboase şi vegetaţia acvatică pot reprezenta până la 90% din hrană în timpul verii.
Vegetaţia lemnoasă doborâtă de brebi, nu este folosită în totalitate ca hrană. Proporţiile de material lemnos neconsumat sunt variabile, o mare parte fiind irosit, uneori (în habitat nefavorabil – lipsa vegetaţiei ierboase, distanţa mare faţă de hrană, plante lemnoase neagreate) ajungând până la 50-70%. În cazul habitatului optim chiar şi în lipsa plantelor ierboase, materialul vegetal neconsumat este de  circa 10%. Ritidomul extern (coaja arborilor) mai gros este uneori consumat pe loc, dar în general, aceste produse lemnoase nu sunt folosite ca hrană (Ionescu, 2006).
Doborârea arborilor începe seara, maximul acestei activităţi înregistrându-se la miezul nopţii. În general rosăturile nu se derulează continuu, ci în „şedinţe” de câte 5-10 minute, după care brebii se odihnesc, uneori folosind acest răstimp pentru ascuţirea incisivilor, scurte îmbăieri sau a se hrăni. De asemenea, pentru doborârea unui arbore cu un diametru mai mare de 25 de cm pot lucra alternativ doi brebi din aceeaşi familie (Ionescu, 2006). Au fost însă relatate cazuri când un singur individ a doborât un plop de 30 cm în 15 minute. Copaci doborâţi, cioturi şi locuri de hrănire ale brebilor pot fi găsite pe malul apei în zonele colonizate de brebi.
Nu sunt mai puţin frecvente rosăturile, uneori foarte vechi, pe trunchiurile copacilor în multe cazuri când animalul a vrut doar să testeze scoarţa copacului iar în cele din urmă, negăsind gustul plăcut a abandonat roaderea.
După doborâre, brebii fie transportă material lemnos direct în apă fie, în cazul arborilor de dimensiuni mai mari, trunchiul respectiv ramurile sunt secţionate şi apoi transportate (pe bucăţi) la apă. Uneori, când malul are o înclinaţie mare, brebul sapă realizând tobogane pentru obţinerea unei pante  mai convenabilă. Odată ajunsă în apă, hrana este apoi transportată la locul de hrănire sau la adăpostul de iarnă (depozit) (Ionescu, 2006).
Brebii au nevoie de un regim alimentar echilibrat pentru a-şi satisface cerinţele nutriţionale. O serie de studii indică faptul că brebul (C. fiber Linneaus) consumă o cantitate mare de plante acvatice primăvara şi vara. Totuşi plantele acvatice pot reprezenta o mare parte din hrana lor în timpul iernii (Charrin, 2004).
Brebul se hrăneşte în apă puţin adâncă sau la marginea acesteia pentru a-şi găsi cu uşurinţă refugiul în apă ori de câte ori este nevoie. De obicei, zonele de hrănire ale unei familii nu se schimbă (Ionescu, 2006).
Materiile fecale, eliminate întotdeauna în apă, au o culoare variabilă în cursul anului, în funcţie de regimul alimentar (verde, în timpul verii şi maroniu-cenuşii iarna). Ovoidale ca formă, acestea sunt puţin mai ascuţite la unul din capetele lor, în general măsurând 2 - 3 cm lungime şi 2 – 2,5 cm în diametru şi conţin multe resturi lemnoase digerate (Lecrari, 2004).
La fel ca alte rozătoare, incisivii brebului cresc în mod constant în timpul vieţii sale, şi e nevoit să utilizeze aceşti dinţi în mod regulat pentru a-i împiedica să devină prea lungi. Din acest motiv, brebul va roade copaci, uneori, de fapt, fără a-i tăia şi utiliza.
În cazul habitatelor colinare, acolo unde nivelul constant al apei lângă camera de hrănire, este menţinut prin intermediul barajelor, brebii îşi pot strânge rezerve de hrană pentru iarnă - lângă intrările tunelurilor (Ionescu, 2006).

Brebii evită anumite specii de arbori, optând pentru cei care sunt aproape de malul apei, preferând arbori cu diametrul sub 20 cm. Majoritatea arborilor doborâţi au diametrul sub 10 cm, însă nici copacii mai groşi nu reprezintă o problemă, brebii fiind capabili să taie copaci de până la un metru în diametru (Reynolds, 2000). De obicei, arborii lungi îi taie în câteva locuri, pentru a putea fi mai uşor de transportat. În zonele cu ierni aspre, brebii transportă material lemnos la vizuină sau depozite, stocurile putând hrăni familia în cazul în care suprafaţa apei îngheaţă.
În Finlanda, Lahti & Helminen (1974) au înregistrat doborâturi medii cu diametrul tulpinii de 3 cm. Mai mult de 60% din copacii doborâţi, în zonele studiate din Norvegia (Simonsen, 1973), au avut mai puţin de 5 cm în diametru. Activitatea de hrănire se limitează în zona riverană – râuri de dimensiuni medii şi mari - la circa 10 de metri de apă şi, foarte rar la mai mult de 100 m (Reynolds, 2000).  

La începutul anotimpului rece, produsele alimentare sunt acumulate în depozite situate aproape de intrarea în adăpost, şi sunt consumate atunci când condiţiile mediului ambiant sunt neprielnice pentru hrănirea obişnuită. Depozitul de hrană poate avea dimensiuni semnificative în cazul în care iarna este lungă. În Suedia ramurile şi nuiele colectate la sfârşitul verii şi toamna sunt stocate în interiorul şi în afara adăpostului. În cazul adăpostului construit, depozitele sunt ancorate de baraj, râu sau de albia iazului (Curry-Lindahl, 1967; Gurnell, 1998).
În cele mai multe cazuri, doborâturile sunt realizate aproape de cursul de apă. În unele cazuri însă, brebii pot doborî arbori până la o distanţă de 100 m de apă (Curry - Lindahl, 1967). Pe cursul râului Mureş, au fost doborâţi arbori doar pe o distanţă de maxim 10 m.

Rosături