Pagina in constructie

Comportament de construire

 

Etologie

Odată cu formarea unei perechi de tineri (brebi recent dispersaţi), familia nou formată începe construirea barajului şi a adăpostului – în zona de habitat colinar - sau doar a vizuinii în cazul zonei de câmpie joasă în cadrul teritoriului ocupat; în cazul familiilor cu vechime în teritoriul rezident, la sfârşitul verii, brebii încep construcţii noi sau doar repararea/reamenajarea celor existente deja, în funcţie de specificul habitatului. Observaţiile realizate demonstrează faptul că activitatea de construire sau renovare a locuinţelor vechi începe odată cu scăderea temperaturii ce are loc la începerea sezonului rece. La femelele gestante, comportamentul de construire se activează odată cu începerea perioadei calde a anului. Brebii pot să construiască toată noaptea în timpul perioadei de activitate intensă (de realizare a adăpostului, barajului şi uneori a canalelor) (Ionescu, 2006).
Brebii sapă solul cu ajutorul membrelor prin mişcări alternative, completând excavarea cu împinsul solului cu labele anterioare şi cap sau cu aruncatul înapoi al solului în funcţie de scopul final pe care îl are săpatul (Ionescu, 2006).

Transportul materialelor la locul construcţiei este realizat prin înot sau mers – adeseori biped - prinzând ramurile/arborii cu incisivii; uneori, ramurile subţiri, mâlul sau pietrele sunt transportate de către brebi, între labe şi piept ajutându-se şi de bărbie prin împingere sau mergând biped – pe cele două membre posterioare. De asemenea, brebii pot transporta arbori (doborâţi) de dimensiuni apreciabile sau ramuri groase, fiind capabili să înoate atât la suprafaţa apei cât şi submers. Aceste materiale sunt utilizate la impermeabilizarea construcţiilor. Brebii depun materialul proaspăt adus peste materialul aranjat deja anterior (Ionescu, 2006; Filipaşcu, 1969).
Pentru construirea barajelor, amenajarea vizuinii, clăditul colibelor şi a canalelor, brebii îşi folosesc membrele anterioare. (Filipaşcu, 1969). Materialul lemnos, solul (argila) sau alte tipuri de materiale sunt împinse şi aranjate prin mişcări cu ajutorul membrelor anterioare, incisivilor şi ale capului. Uneori brebii dezmembrează cu ajutorul incisivilor piesele groase de lemn într-un talaş subţire care-l utilizează la aranjarea culcuşului şi amenajarea pereţilor camerei de locuit (Ionescu, 2006).

1. Adăpost
Adăposturile sunt construite în primul rând de către adulţii familiei. Ele sunt în mod sistematic lărgite, şi reconstruite toamna, pentru a fi într-o stare optimă atunci când vine iarna. Uneori, reparaţii ale adăpostului sunt făcute din nou în perioada primăverii. Cu toate acestea, unele dintre ele sunt abandonate. Acestea se deteriorează şi sunt, în general, iremediabil pierdute în timpul a 2-3 ani. Brebii pot reveni la acele adăposturi care mai pot fi utilizate, reconstruindu-le. Tot această categorie de adăposturi, părăsite dar nu deteriorate în totalitate,  pot fi utilizate de noile familii, pentru stabilirea unui adăpost.
Când scobituri sau adâncituri naturale nu sunt disponibile, brebii excavează vizuini acolo unde malul este suficient de înalt, iar materialul din care este confecţionat malul râului are o consistenţă suficient de fermă. Atunci când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, brebii construiesc structuri intermediare între vizuini săpate şi adăposturi construite, care reprezintă de fapt nişte vizuini săpate, însă, pentru a compensa lipsa consistenţei necesare a solului sau a înălţimii malului, brebii utilizează o structură de ramuri, pietre şi mâl - similară cu cea a adăpostului construit, pentru a înlocui plafonul adăpostului sau/şi pentru a masca intrarea în adăpost (Gurnell, 1998). În cursul inferior al râului Mureş nu se întâlneşte decât adăpostul de tip vizuină săpată.
Camera de locuit este de obicei situată la 0,3 - 0,7 m deasupra marginii apei - în interiorul adăpostului. Această distanţă stabileşte o limită superioară necesară fluctuaţiei nivelului apei, în special în cazul în care acest lucru se întâmplă rapid şi ar putea îneca puii în culcuş. Camera spaţiului de locuit (culcuşul) are de obicei 0,4 - 0,5 m înălţime şi, în cazul vizuinilor săpate, ea este amplasată în acele locuri unde malul are cel puţin 1,5 - 2 m  înălţime astfel ca să se evite prăbuşirea plafonului. Fiecare familie poate construi cel puţin un adăpost în teritoriul rezident. În funcţie de specificul zonei rezidente, brebii pot utiliza adăposturi suplimentare în scopuri diferite - ca adăpost suplimentar pentru familie în timpul verii sau atunci când factorul uman deranjează brebii. Aceste refugii sunt utilizate şi pentru adăpostire atunci când nivelul apei este scăzut în zona adăposturilor principale. Naşterea puilor stimulează deseori construirea adăpostului (Gurnell, 1998).

Adăpost activ tip vizuină „săpată”

Adăposturile construite („colibele”) pot avea până la 6 m diametru (bază). Acestea au rolul de a permite animalelor să se refugieze în ele, atunci când nivelul apei scade şi expune intrarea în vizuină; îndată ce nivelul apelor creşte din nou, brebii se reântorc în vizuină (săpată). Părăsirea temporară a vizuinii se întâmplă şi în cazul inundaţiilor puternice (Hainard,   1949).

2. Baraj
Construirea barajului începe în zona cursului superior (al apei), în porţiunile unde cursul se îngustează (Ionescu, 2006).
Evaluarea comportamentului de construcţie al barajelor, a stabilit faptul că stimulii principali care determină brebii să realizeze aceste baraje, sunt în primul rând asigurarea securităţii deplasării şi accesul la locurile de hrănire, şi doar în plan secundar construcţia este determinată de sunetul curgerii apei (Gurnell, 1998). Se pare că brebii reacţionează la stimuli acustici (zgomotul produs de cursul de apă). Ei încep să depună materiale de construcţie – sol/mâl (argilă), ramuri, pietre şi alte tipuri de materiale (vegetale) în zonele unde apa curge sub formă de repezişuri (Ionescu, 2006).
Pentru construcţia barajului brebii folosesc membrele anterioare şi incisivii. Brebii din Scandinavia construiesc baraje (22-25 m x 2,5 m) şi câteva stăvilare în aval, al căror rezultat final este creşterea nivelului apei astfel încât intrarea adăpostului să fie camuflată/subacvatică. Materialul de umplutură al barajelor şi totodată cel cu care sunt etanşeizate este format din mâl şi frunze uscate (Filipaşcu, 1969). Brebii depun materialul pe corpul barajului ridicându-l până la momentul când marginea superioară a barajului ajunge peste nivelul apei. Piese de lemn de dimensiuni mari sunt aşezate în partea din aval funcţionând ca propte. În partea opusă (amonte de baraj), brebii excavează albia cursului de apă, în vederea consolidării construcţiei. După realizarea structurii de bază – a scheletului barajului format din bucăţi mari de arbori doborâţi, ramuri groase, pietre, etc., brebii depun pe partea din amonte, materiale de consolidare şi umplutură formate din mâl, sol şi material vegetal mai fin, strat după strat. Locurile de curgere a apei sunt lăsate pe marginile barajului (Ionescu, 2006).
Brebul (castorul european) construieşte baraje mai puţin frecvent decât ruda sa C. canadensis, de asemenea barajele ridicate de brebi sunt de dimensiuni mai mici. Barajele construite de brebi în Suedia rareori depăşeşte 15 m în lungime, având în medie 1 m înălţime, şi în general se găsesc doar în ape puţin adânci şi cu o lăţime mai mică de 10 m. În Polonia, observaţiile au evidenţiat baraje cu dimensiuni cuprinse între 2,5 şi 24 m lungime (în medie 8,5 m) şi de 0,4 - 1,7 m înălţime (în medie 0,8 m). În unele colonii, brebii au construit mai mult de un baraj în teritoriul rezident al unei familii. Toate barajele au fost amplasate pe râuri mici sau şanţuri de scurgere şi se pare că au fost construite în principal pentru a oferi acces la noi zone de hrănire (Gurnell, 1998).
Barajele de pe cursul superior al râului Tave (Franţa) ating 8-10 m în lungime şi au fost construite din bucăţi de lemn care au fost aşezate transversal pe râu, paralel cu malul sau aproape vertical. Piesele aproape verticale, precum şi cele paralele cu malul formează componenetele cheie ale structurii, care sunt apoi completate în amonte cu piese transversale. Richard (1955) clasifică barajele construite de castori, în funcţie de structura lor. Aici au fost identificate trei tipuri de bază (după Gurnell, 1998):

1. Tipul 1 foloseşte un copac căzut sau înclinat oferă sprijin structurii, deşi pot fi introduse alte piese de lemn verticale
2. Tipul 2 se bazează pe o structură de piese verticale din lemn aşezate în albia cursului de apă
3. Tipul 3 este contrabalansat de elemente (propte) dispuse longitudinal, care sprijină partea din aval a barajului împotriva presiunii apei din amonte. Tipul acesta de structură este combinat cu tipul 2, în cele mai mari baraje.

A fost observat faptul că la repararea breşelor care apar în structura barajului participă, ca şi la celelalte activităţi, toţi membrii coloniei familiale, înă masculii sunt primii care încep „lucrările” (Ionescu, 2006).
Barajele brebilor pot avea o varietate de forme, dar cele de formă arcuită orientate spre amonte sunt cele mai comune. Barajele pot ocupa chiar şenalul activ al râului, se pot extinde pe tot întregul malurilor cu declivitate redusă sau se pot extinde în întreaga zonă de inundare şi/sau canale laterale pentru a crea iazuri largi. Barajele mici situate pe un curs mic de apă pot evolua treptat, devenind în timp baraje întinse de la o margine până pe cealaltă a zonei inundabile traversând cursul apei, colonia familială de brebi rezidentă în teritoriul respectiv lucrând împreună pentru a creşte înălţimea barajului şi mărind lungimea barajului prin construcţii laterale adăugate la structura iniţială. După construirea barajului, iazul creat într-o zonă de luncă joasă, poate fi extins prin construcţia de canale (Gurnell, 1998).

La ora actuală brebii pot fi denumiţi ,,brebi de vizuină” datorită preferinţei pentru locuinţa tip vizuină săpată. Totuşi, brebul îşi păstrează instinctul de construire, pe care-l adaptează nevoilor sale în spaţiul în care trăieşte. Mai multe motive printre care distrugerea adăposturilor de către populaţia locală pentru materialul lemnos relativ uscat, zgomotele produse de comunităţile umane aflate în continuă expansiune de-a lungul timpului, uneori chiar ocupând habitatul utilizat de brebi, viiturile violente şi inundaţiile puternice, inclusiv dorinţa de a opri zgomotul de curgere a apei, au determinat o modificare în comportamentul de construire prin apariţia şi dezvoltarea, de-a lungul timpului, a vizuinilor săpate în mal (Filipaşcu,1969).