Pagina in constructie

Aspect, descriere, fiziologie    

                                          
Brebul (castorul euroasiatic) fiind o specie semiacvatică, are o formă fusiformă când se află în mediul acvatic cu întregul corp cvasi-imersat în afară de cap.

Castorul eurasiatic - Castor fiber     

Dimensiunile brebului - în nordul arealului de răspândire (Scandinavia, Nordul Asiei) sunt uşor mai reduse faţă de sudul Europei (după Filipaşcu, 1969):

• Lungime (fig. 1)  corp: 82-90 cm (Sud) şi 74-81 cm (Nord);
• Lungimea cozii: 31-38 cm (Sud) şi 28,5-33,5 cm (Nord);
• Greutate: 15-38 kg (Sud) şi 12,5-30 kg (Nord);
• Culoarea pufului galben-aurie (Sud) şi brun-negricioasă (Nord).

 
Lungimea corpului la un exemplar adult de breb

Membrele puternice au câte cinci degete. Toate degetele se termină cu unghii puternice, cele ale membrelor anterioare fiind uşor mai înguste şi mai lungi. Membrele anterioare sunt foarte scurte, de o agilitate deosebită, au o capacitate prehensilă dezvoltată şi sunt folosite pentru a manipula crengile şi arborii retezaţi (Filipaşcu, 1969), la săpatul adăpostului, a canalelor, la curăţirea blănii, la joacă, precum şi la căratul materialelor de construcţie şi în timpul procesului de hrănire. Cele 5 degete nu au membrană interdigitală şi se termină cu gheare relativ ascuţite. Membrele posterioare sunt de asemenea scurte dar mult mai puternice. Au cca. 20 - 25 cm lungime, cu o palmură completă şi sunt adaptate în special pentru înot. Al doilea deget are unghia dublă – una crescând perpendicular peste cealaltă („gheară dublă”) – şi este folosită la toaletarea blănii (Ionescu, 2006; Bau, 2001).

 

Membru anterior

Palmele de la ambele perechi de membre nu sunt acoperite cu păr şi de culoare aproape neagră. Un păr moale, mai gros acoperă o parte a picioarelor din faţă, în timp ce labele dinapoi nu au o acoperire atât de densă.
Unghiile de la cele trei degete - din exterior - de la membrele posterioare sunt plate, groase şi boante în timp ce unghiile celor două degete - spre interior - sunt îndoite, ascuţite şi zimţate (Bau, 2001).

 
Membru posterior ( „gheara dublă”)

Capul aplatizat este de mărime mijlocie, este bine acoperit cu păr şi blană, cu excepţia nărilor.
Are cinci rânduri de mustăţi între nări şi gură şi câteva deasupra ochilor. 
Urechile scurte, mici cu marginile foarte dezvoltate, se pot închide sub apă; auzul este fin. Canalul auditiv este mare şi, este posibil ca brebii să poată auzi, de asemenea, vibraţii atunci când sunt sub suprafaţa apei. Deschiderea urechii poate fi închisă în timp ce animalul se scufundă prin plierea urechilor şi închiderea meatului auditiv (Bau, 2001).
Mirosul este cel mai dezvoltat simţ. Nasul scurt, pielos prezintă o pereche de nări care, de asemenea, se pot închide sub apă. Nasul este relativ mare, iar nările sunt amplasate lateral. Între nări, nasul este lipsit de păr pentru a permite colectarea mai multor informaţii. Pe lângă faptul că este o parte foarte importantă a sistemului de comunicare, brebii utilizează de asemenea simţul mirosului pentru a localiza plante comestibile, permiţând brebului să detecteze, de exemplu, un plop de la câteva sute de metri depărtare (Bau, 2001).

Cap de breb (Castor fiber)

Ochii mici ca dimensiune sunt plasaţi în partea superioară a capului. Ca o adaptare la modul de viaţă semi-acvatic, ochii brebului sunt dotaţi cu membrană nictitantă care îi acoperă, protejându-i împotriva particulelor şi prevenind lichidul ocular de a fi spălat, imediat ce animalul intră sub apă (Bau, 2001). Cu toate că sunt animale nocturne, ochii brebului sunt lipsiţi de cristalele care reflectă lumina - membrana pelucida (tapetum lucidum- pelicula care reflectă lumina, prezentă la aproape toate mamiferele nocturne, pentru a spori văzul la lumină foarte slabă); lipsa tapetumului se pare că îşi are explicaţia în faptul că brebul este o specie care a devenit nocturnă nu cu mult timp în urmă. Cu toate acestea, retina lor oferă sensibilitate bună la lumină, dar totuşi nu are o capacitate mare de a deosebi culorile (Lercari, 2004; Ionescu, 2006). Nervul optic este mic în raport cu dimensiunea ochiului. Vederea este mediocră (în habitat montan trăiesc între 3 şi 8 luni în întuneric). Craniul este masiv. Formula dentară: incisivi 1/1, canini 0/0, premolari 1/1, molari 3/3 (Ionescu, 2006).

 
Craniu de breb (subadult)

Craniul este masiv, trebuind să reziste la forţele muşchilor (maseteri) puternici care mestecă (Müller-Schwarze & Sun, 2003).          

Dispunerea dinţilor – maxilar superior (subadult)

Dinţii cuprind două categorii: incisivi şi molari. Incisivii mari, cu rădăcina deschisă, sunt instrumentul cel mai puternic al brebului. Incisivii maxilarului superior au cca. 10-12 cm. lungime, mai curbaţi decât cei de pe maxilarul inferior şi sunt utilizaţi ca pârghii pentru incisivii mici, care au rol de suport fix la doborârea copacilor. Distanţa între incisivii mari şi molari – diastemă - este mai mare decât lungimea spaţiului ocupat de molari. Ambele perechi de incisivi sunt acoperite cu smalţ dur roşu-brun. Incisivii de pe maxilarul inferior sunt de lungime mare, de aproximativ zece centimetri de-a lungul curbei, din care un minim de aproximativ un sfert se extinde dincolo de osul fălcii. Interiorul incisivilor este format din dentină albă mai moale tocindu-se mai repede decât smalţul. După vârsta de un an şi cinci luni, brebii îşi ascut incisivii prin frecare celor superiori de cei inferiori (Ionescu, 2006). Toţi dinţii cresc continuu.

 
Incisivi (subadult)

Adaptaţi pentru a roade lemn, duritatea dinţilor este foarte mare, asigurată de o grosime apreciabilă smalţului. Fiecare parte a maxilarului inferior şi superior poartă 1 premolar şi 3 molari, în total de 20 de dinţi. Smalţul mărgineşte suprafaţa de mestecat a molarilor, acţionând ca instrument de tocat la mărunţirea alimentelor lemnoase (Müller-Schwarze & Sun, 2003).

Craniu –  http://en.wikipedia.org/wiki/File:Biberschaedel-drawing.jpg

În cazul în care un dinte este rănit sau rupt, cel opus creşte până la o lungime anormală, ducând frecvent la un disconfort mare al animalului.
Brebii se nasc cu dinţi bine dezvoltaţi, care diferă doar în dimensiuni de cei ai adulţilor.

Incisivi (adult)

Coada brebului este aplatizată, turtită caracteristic, cu o lungime de 23 - 32 cm şi o lăţime de 13 – 16 cm,  acoperită cu solzi sau pseudo-solzi de culoare foarte închisă şi cu  câteva fire de păr scurte între crestele solzoase de pe partea superioară. Coada este musculoasă, acţionată de muşchi puternici, care, alături de membrele posterioare, ajută brebii să se deplaseze în apă. Este acoperită la bază de blană, are un colorit negru-brun. În coadă se depozitează grăsimea, care funcţionează ca o rezervă de energie (în special pentru zilelele de iarnă grea) şi este totodată folosită şi în reglarea echilibrului termic prin schimb de căldură cu mediul – de obicei apa, deoarece brebul nu are nici transpiraţie cutanată, nici bucală.

Lăţimea cozii la un exemplar adult

Forma cozii variază în timpul anului, în funcţie de creşterea sau scăderea în cantitate a grăsimii (Bau, 2001).
Blana este formată din două tipuri de păr: un puf des - subpăr, impermeabil şi părul lung numit spicul cu rol de protecţie (Filipaşcu, 1969). Blana funcţionează ca izolator. Părul mărunt sau puful este moale şi extrem de dens şi are rolul de a menţine un strat de aer termoizolant chiar şi în timpul scufundării. Poate atinge 2-3 cm lungime. Părul protector este puternic, gros şi lung. Poate ajunge la 5-6 cm lungime. În timpul anului năpârlirea are loc doar în timpul verii. Culoarea blănii (în funcţie de localizare) porneşte de la un maro deschis în Sud, fiind tot mai întunecată către Nordul arealului. Se cunosc cazuri în care culoarea blănii poate fi argintiu pal sau chiar blond (Ionescu, 2006). Albinismul, parţial sau complet, este relativ rar. Culoarea brebilor tineri este mai deschisă decât a adulţilor.
Scheletul brebului este format din 273 de oase:  cap - 38, dinţi - 20 (zece în fiecare maxilar - opt dinţi molari şi doi incisivi), corp, coadă şi extremităţi - 215. Coloana vertebrală este formată din 55 vertebre: 7 cervicale, 14 dorsale, 5 lombare, 4 sacrale şi 25 caudale (Ionescu, 2006).

Schelet de breb (Brehm et al, 1900)

 Creierul brebului este neted, lipsit de ondulaţii, ceea ce presupune - după studiile comparative – un nivel de inteligenţă nu prea ridicat. Este ciudat că un animal care este considerat „nu foarte dotat”, prin etologia sa, să dovedească totuşi un nivel de inteligenţă ridicat.
Creierul unui castor de cca. 17 kg din America de Nord, are o greutate de aproximativ 45 g. Dimensiunea creierului în raport cu greutatea corporală, este considerat a indica cât de bine o specie procesează informaţia şi rezolvă probleme complexe reprezentate de mediu, adeseori folosit termenul de inteligenţă. Pentru a determina cât de "inteligent" este brebul în raport cu alte rozătoare de dimensiuni similare, creierele sunt comparate cu ajutorul unui coeficient de encefalizare (EQ). Acest fapt leagă mărimea măsurată a creierului (greutate), a unei specii, de dimensiunea presupusă a creierului. Mărimea presupusă a creierului este o medie pentru toate rozătoarele (sau toate mamiferele), calculat ca greutatea creierului în raport cu greutatea corporală. EQ pentru castor (0,9) este intermediar între rozătoarele terestre de dimensiuni similare şi rozătoarele arboricole, cum ar fi veveriţele. Bizamul şi nutria au EQ-uri mai mici (0,679 şi respectiv 0,779). EQ (0,8) al brebului este puţin mai mic decât cel al castorului (Müller-Schwarze & Sun, 2003).

Dimorfism sexual
Brebii sunt mamifere monogame prezentând dimorfism sexual aparent foarte redus (doar în comportament), spre deosebire de speciile poligame unde este în general mai mult sau mai puţin evidenţiat (Rosell & Schulte, 2004).
Determinarea sexelor e dificilă, deoarece la exterior masculii nu se deosebesc prin nimic de femele, cu excepţia perioadei de alăptare când la femele se pot observa cele patru mamele bine dezvoltate, fiecare cu câte o tetină, care sunt situate între membrele anterioare. Organele sexuale se deschid în cloacă (Filipaşcu, 1969).
Ambele sexe posedă două glande anale şi doi saci cu castoreum în care retenţia urinei creează castoreumul (Rosell, 2002).
S-a emis totuşi ipoteza că există un dimorfism sexual care derivă din comportamentul de reproducere (Rosell & Schulte, 2004), şi anume constrângerile de reproducere cu privire la femele prin faptul că masculii investesc semnificativ mai mult timp şi energie în comportamentul de marcaj decât femelele în timpul verii (Rosell & Thomsen, 2006).

Tubul digestiv
Brebii au tractul digestiv adaptat la o dietă vegetariană: stomacul este simplu şi intestinul subţire. În curbura mai mică a stomacului se află situată glanda cardiacă, care îşi varsă secreţia în stomac. Datorită faptului că această glandă se găseşte şi la koala (Phascolarctos cinereus) şi wombat (Vombatus callorhinus), ea este, probabil, în strânsă legătură cu dieta bogată în fibre şi ajută la digestia fibrelor vegetale (celuloza). Intestinul este foarte lung. Cecumul este foarte mare, volumul său fiind aproximativ dublu faţă de cel al stomacului (Müller-Schwarze & Sun, 2003). Tot în cecum se află bacterii specifice, necesare pentru digestia ligninei şi a celulozei, aceste bacterii fiind transmise la urmaşi de către mamă, până în momentul înţărcării. În plus, brebii practică caecotrofia, comportament observat şi la lagomorfe.

Excreţia
Brebul produce urină diluată. Concentrată în saci cu castoreum, ea se transformă în  castoreum, utilizat pentru marcare. Lăsăturile au un aspect de bile compacte de „rumeguş” şi sunt eliminate în apă. Ambele trec prin cloaca situată sub baza cozii (Jenkins & Busher, 1979) – un organ unic în care se deschid tractul digestiv (anusul), excretor (uretra) şi genital (organele de reproducere).

Marcarea teritoriului
În cloacă, de asemenea, se află şi locul unde se deschid două glande secretoare - glandele producătoare de castoreum şi glandele anale (Müller-Schwarze & Sun, 2003). Castoreum-ul esteun produs vâscos, cu miros penetrant, de mosc, folosit pentru marcarea teritoriului. Produsul glandelor anale este grăsimea, folosită la impermeabilizarea blănii (Filipaşcu, 1969).
Ambele sexe prezintă glande anale şi glande producătoare de castoreum ce se află într-o cavitate subcutanată, situată în partea ventral-inferioară a corpului între cloacă şi centura pelviană.
Glandele secretoare de castoreum sunt în formă de pară, de aproximativ 8 - 10 cm lungime. Ele sunt conectate în perechi, printr-o porţiune a canalului prepuţial sau vaginal. Sunt tari, grele, solide, şi au un miros caracteristic, nu foarte agreabil. Acestea conţin o secreţie vâscoasă maro sau maro-roşcat, care conţin granule sferice de carbonat de calciu cristalin, de multe ori în cantităţi considerabile. Secreţia variază mult, atât în cantitate şi aspect, fiind uneori în culori pale şi moale, uneori tare şi întunecată (Greenish, 1920). Compoziţia secreţiei vâscoase diferă mult, probabil, datorită vârstei animalului şi perioada din timpul anului. Cantitatea de apă conţinută poate fi de cca. 40 %, răşini 40 - 70 %, grăsimi aproximativ 8 %. Mai pot fi prezente: salicina, acidul benzoic şi o substanţă cristalină - castorin. Mirosul caracteristic este cauzat de un ulei volatil (Greenish, 1920). 
Sacii cu castoreum sunt slab dezvoltaţi şi goi la nou-născuţi, dar nu sunt diferenţe evidente (în structură) între juvenilii mai mari de 5 luni şi adulţi (Svendsen, 1978). Secreţia sacilor cu castoreum a fost utilizată în trecut în medicina populară (conţine acid salicilic), precum şi în parfumerie (pentru capacitatea sa de a menţine mirosul).
Castoreumul, cât şi secreţia glandelor anale sunt utilizate pentru marcare (Svendsen, 1978; Rosell & Bergan, 1998). Castoreumul se amestecă cu urină şi se excretă prin uretră în timp ce secreţia de la glandele anale este excretată prin deschideri amplasate pe ambele părţi ale uretrei (Bau, 2001). Brebii depun secreţia pe mici movile făcute din noroi sau din frunze şi alte plante, sau ambele (Aleksiuk, 1968; Svendsen, 1980; Müller-Schwarze et al., 1983).
Glandele anale (pereche) au dimensiuni mai mici decât cele secretoare de castoreum şi  sunt bine dezvoltate în primul an de viaţă, secreţia lor având două funcţii importante: 1) menţinerea proprietăţilor hidrofobe ale blănii şi 2) oferă informaţii cu privire la individul care a depozitat secreţia (Bau, 2001). Ele secretă o substanţă grasă, gri la femele, şi gălbui la masculi.
Alt mod de adaptare la viaţa în apă este o deschidere comună a tractului digestiv şi acela al căilor genitale-urinare, care minimizează riscul de infecţie.

Organele sexuale şi localizarea glandelor secretoare de castoreum şi a glandelor anale la breb (mascul); c - saci cu castoreum ce comunică printr-o deschidere comună cu canalul prepuţului; t – testicul; u – uretră; g - glanda penisului; p - penis; r – rect;  a - anus; e - glande anale; d - deschiderea glandei anale; o - orificiul prepuţului; f – suprafaţa inferioară a cozii. (după Greenish, 1920).

 Castoreumul a fost mult timp utilizat în tratamentul isteriei şi în dismenoree şi a fost utilizat şi în anumite forme de boli de inimă (Greenish, 1920).
Sunetele diferă de la un grohăit moale, pufnind uneori, alteori modulat (Filipaşcu, 1969).